Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnica moarte a trupului în această viaţă

În Saxonia era un om cu viaţă foarte înrăutăţită şi răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte era pornit şi foarte obişnuit nebunul. Şi la orice pricină, oricât de mică, zicea grele cuvinte de hulă ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică de păcat. Deci, într-o zi, jucând cărţile a pierdut toţi banii săi şi mâniindu-se a început gura lui cea diavolească a huli după obişnuinţa lui, zicând cuvinte atât de urâte asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de faţă și-au astupat urechile şi au fugit ca să nu le mai audă.

Iar preaînrăutăţitul acela a început să hulească şi pe Născătoarea de Dumnezeu cea Preanevinovată, Intrutotcinstită şi Prealăudată, zicând şi asupra Ei cuvinte înfricoşate şi necuvioase pe care însă nu le-a suferit Dumnezeul cel Atotputernic şi Fiul Ei, ci l-a pedepsit nevăzut cu sabia dreptăţii chiar în acel ceas, căci căzând la pământ striga acestea cu mare jale: „Răul pe care l-am pătimit, cine m-a omorât pe mine cel de trei ori ticălos”? Aşa zicând, şi-a dat sufletul pe care i l-au luat îndată demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui din care curgea sânge necontenit dezbrăcându-l cei ce erau de faţă, l-au aflat (o! minune!) despicat de la piept până la buric, ca şi cum ar fi fost spintecat cu o mare sabie, şi se vedeau toate măruntaiele lui!

Continuarea →

– poezie a Sfântul Ioan Iacob Hozevitul –

Rămas de mic orfan pe lume,
Ca un copil al nimănui
Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul
Cerând de-a pururi mila Lui.

Bunica, Dumnezeu s-o ierte,
Mi-a semănat de timpuriu
În suflet tainele credinţii
Şi rodul lor mă ţine viu.

O, scumpa mea bătrână sfântă
Eu tot ce am îţi datoresc
Căci m-ai adus la cunoştinţa
Părintelui celui ceresc.

Continuarea →

Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu

Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.

Continuarea →

„Fiţi înţelepţi ca şerpii… ”

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă.
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să citească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.

Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le citească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să citească povestirea cea minunată și dumnezeiască.

Continuarea →

Iubirea pe care am primit-o din partea părinților este una peste care pecetea timpului nu se așterne vreodată. Însă, pentru ca această dragoste necondiționată să rămână cu adevărat întipărită în noi și să treacă mai departe la generațiile următoare, este nevoie și de cunoașterea măsurii dreptății. Pentru că iubirea fără dreptate este oarbă, la fel cum și dreptatea fără iubire este doar o pustiire sufletească fără margini.

Înțelepciunea este rareori alcătuită din calități singulare. Așa cum ești prudent în unele situații, trebuie să fii curajos în altele. Așa cum gândirea lentă este uzitată când trebuie luată o decizie importantă, la fel acțiunea fulgerătoare este necesară când ne confruntăm cu un context de forță majoră.

Continuarea →

In memoriam

Ne spunea nouă cineva din părinţi că un cărturar antiohian a venit la un părinte zăvorât şi-l ruga să-l primească şi să-l facă monah. Şi i-a zis lui stareţul: „Dacă voieşti să te primesc, vinde-ţi toată  averea ta şi o dă la săraci, după porunca Domnului, şi te voi primi pe tine”. Deci, el ducându-se, îndată a făcut aşa. După aceasta, iarăşi i-a grăit lui altă poruncă zicându-i: „Oare vei putea păzi ca să nu vorbeşti?” Iar el a făgăduit să facă aşa şi a petrecut cinci ani, negrăind. Apoi au început alţii a-l slăvi pe el. Iar părintele său i-a zis: „Nu-mi este mie de trebuinţă, dar te voi slobozi în Egipt, la o viaţă de obşte” şi l-a slobozit ca să vadă, dacă, va începe a vorbi sau nu.

Continuarea →

În fața epuizării subiectelor asupra modalităților în care se transmite noul coronavirus, atenția actuală începe să se focuseze tot mai mult pe cauzele care au condus la apariția acestuia. Două opinii majore se confruntă în momentul de față la nivel global: ipoteza transmiterii tulpinii actuale de coronavirus de la regnul animal la om printr-o metamorfoză nemaiîntâlnită anterior și, desigur, ipoteza unei conspirații, scăpată mai mult sau mai puțin de sub control, prin „evadarea” virusului dintr-un laborator.

Continuarea →

– Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentați cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
– Nu prea știu să răspund… Ce înseamnă a ține mintea în iad și a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfinții Părinți, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o așa: în această viață, adeseori iadul este în inima fiecăruia – când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viața noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă ești într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situație, să nu deznădăjduiești! Dumnezeu este și acolo, Dumnezeu te poate scoate și dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputințe omenești și dacă avem – prin rugăciune – această legătură trainică și permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui.
Dar vă puteți mântui și prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteți mântui. Fiți smeriți cu adevărat și veți dobândi dragoste; dragoste smerită să aveți și vă asigur că vă veți mântui. Asta cred eu acum și pentru mine.

Continuarea →

Liniştea morţilor îi apasă pe cei vii. Pe de altă parte, după Hristos, moartea se încreştinează; ea nu mai este o intrusă, ci marea iniţiatoare. “Stăpână a spaimelor”, cum zice Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbindu-ne ca un eveniment ireversibil. Ea nu există prin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioară afirmaţiei, moartea este un fenomen secundar, prin definiţie parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul “natural” al “muritorilor” (cu toate că se împotriveşte naturii) provocând de aceea angoasa celor ce mor. Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului. Rana e aşa de adâncă şi răul atât de virulent încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască, antrenând tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii, întruparea Cuvântului anunţă deja Învierea. Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El “a distrus puterea mortalităţii”.

Continuarea →