Minunile Maicii Domnului
(MINUNEA a 53-a)

Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu

Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.

Dar după ce a auzit toată spovedania lui, doctorul cel cunoscător de suflete a văzut cum că era nevoie de multă iscusinţă pentru a-l putea întoarce la calea cea bună pe un înrăutăţit ca acela. Deci nu l-a canonisit să lase hoţia desăvârşit, ştiind că nu-i va da ascultare, ci i-a zis: „Să te făgăduiești, fiul meu, ca de acum înainte să păzeşti două zile în săptămână, deci miercuri şi vineri, să nu faci rău nimănui şi să posteşti aceste zile întru amintirea şi cinstirea mântuitoarelor patimi ale Stăpânului Hristos, Care s-a răstignit pentru păcatele noastre; tot asemenea şi pentru dragostea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu să te înfrânezi în toate praznicele Ei, să nu păgubeşti pe cineva în aceste zile. Şi dacă vei face aşa, nădăjduiesc la milostivirea Ei şi mă pun chezaş că te vei mântui prin înfrânarea aceasta”. Iar tâlharul, cu darul lui Dumnezeu umilindu-se cu inima, s-a făgăduit fără de îndoire a păzi acest canon, şi i-a zis lui: „Mulţumescu-ţi ţie, părinte al meu, că m-ai povăţuit la pocăinţă, şi sunt gata pentru dragostea Stăpânului Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui să păzesc zilele în care mi-ai zis să nu mănânc nimic, nici să fac rău cuiva, nici arme să iau în mâini, măcar de-ar veni şi cel mai mare vrăjmaş al meu ca să mă omoare”. Aşadar, după ce s-a făgăduit, a păzit canonul neclintit. Şi nu numai că n-a făcut nici un rău în acele zile, ci chiar dacă tovarăşii lui ar fi prins pe vre-un călător, el îl scăpa pe acela nesupărat din mâinile lor.

Deci, într-unul din praznicele Preasfintei, umblând prin pădure dezarmat, după cuvântul duhovnicului, l-au înconjurat nişte ostaşi trimişi de comandantul cetăţii, ca să-l prindă. Iar el, cu toate că ar fi putut să se împotrivească ca un voinic ce era, să ia o sabie de la unul din ai lor şi să omoare pe mulţi din ei, sau măcar să fugă ca să nu-l lege, a stat ca un miel şi l-au dus la comandant, care a dat” asupra lui hotărâre să-l omoare. În urmă însă, cugetând că ar fi păcat să moară un astfel de voinic şi frumos bărbat, i-a părut rău de el. Deci trimiţând să-l cheme la sine, i-a zis lui: „Îţi dăruiesc viaţa ta, dacă te juri să nu ataci niciodată pe cineva dintre locuitorii cetăţii mele, şi mai ales dacă te făgăduieşti să ne ajuţi în război cu vrăjmaşii care ar veni asupra noastră”. Iar el a răspuns: „Iţi mulţumesc pentru dragostea ta, însă eu de viaţă n-am trebuinţă că am săvârşit mulţime de păcate şi doresc mai bine să mor vremelnic— cum au murit alţii de mâna mea — decât să mă muncesc fără de sfârşit. Te rog „numai, dacă voieşti, dă-mi vreme de câteva zile, ca să-mi plâng fărădelegile pe care ca un ticălos le-am făcut”. Deci, primind îngăduire de opt zile, s-a mărturisit de toate păcatele lui, cu multă zdrobire de inimă şi cu multe lacrimi; şi toţi au slăvit pe Dumnezeu care i-a dat un dar ca acesta de mult preţ. Iar de aceasta, o! ascultătorilor s-a învrednicit prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiindcă a avut atâta evlavie către dânsa încât pentru dragostea Ei s-a dat de bună voie la moarte.

Şi nu numai acest dar i-a făcut lui Prealăudata, ci încă şi altul mai minunat, despre care vom vorbi mai jos ca să înţeleagă fiecare păcătos ce mare putere are Ea şi cât de folositoare este pocăinţa.

După ce a căpătat îngăduire de la comandant, în acele 8 zile a plâns neîncetat, apoi ducându-se de bună voie la locul osândei, s-a iertat cu tot norodul după rânduială, şi rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul de i l-au tăiat, îngropându-l pe dânsul în locul destinat pentru cei osândiţi.

Iar în miezul nopţii, a văzut oarecine lumini care veniseră din cer la mormântul lui şi cinci fecioare frumoase ca fulgerul l-au scos din mormânt şi l-au luat sus pe un pat acoperit cu o plapomă ţesută cu aur, prea frumoasă. Şi patru din acele fecioare l-au ridicat, iar a cincea care se arăta ca o împărăteasă, mergea în urma lor cu o făclie prea luminoasă. Deci ajungând la poarta cetăţii, străjerii s-au temut, socotind că este nălucire ceea ce vedeau.
Atunci fecioarele, lăsând patul pe pământ, Doamna lor a zis străjerilor: „Duceţi-vă de spuneţi Episcopului că Maica lui Hristos a poruncit să îngroape pe omul acesta cu evlavie în loc cinstit”. Deci Arhiereul fiind vestit dimineaţa de străjeri, s-a dus la poarta cetăţii cu tot norodul şi văzând moaştele acoperite cu plapuma aceea de porfiră neasemănat de frumoasă, cum ei nu mai văzuseră, s-au înspăimântat, iar mai ales dacă au văzut ei şi capul la trup lipit, au crezut toate cele spuse de străjeri.
Deci au îngropat acel fericit trup nu ca pe al unui tâlhar osândit, ci ca pe al unui mucenic, cu toată cucernicia şi evlavia întru mărirea lui Dumnezeu celui Atotmilostiv şi a Prealăudatei şi Preanevinovatei Maicii Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi fericirea cerească. Amin.

(Din MINUNILE MAICII DOMNULUI CELE MAI PRESUS DE FIRE ALE PREA SFINTEI STĂPÎNEI NOASTRE DE DUMNEZEU NĂSCĂTOAREI şi PURUREA FECIOAREI MARIA CARE PUŢINE SÎNT DIN CELE NENUMĂRATE MINUNI CE S-AU SCRIS DE FELURI DE DASCĂLI CU BUNE ŞTIINŢE DE SFINTELE SCRIPTURI, DE AGAPIE ŞI ALŢII. Şi care tălmăcindu-se după limba veche grecească pe limba noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820 de Ieromonahul Rafail Protosinghelul, s-au tipărit după cum se vede spre folosul tuturor creştinilor care doresc mântuirea sufletelor lor. Tipărită întâia dată în româneşte la anul 1820 la mănăstirea Neamţ, apoi retipărită la anii 1924 şi 1990 tot la mănăstirea Neamţ.)