Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului.

Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă.

Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei.

Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine.

Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat.

Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatului.

Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale.

Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

(Cuvântul al V-lea din Scara – Ioan Scărarul)

1. Crucea este pieirea duşmăniei şi trăinicia păcii.

2. Datorită Crucii nu mai rătăcim în pustietăţi, deoarece am cunoscut adevărata cale; nu mai trăim în afara palatelor împărăteşti, deoarece am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am văzut izvorul. Datorită Crucii nu mai suntem în văduvie, că am primit pe Mirele; nu ne mai temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun. Eu sunt Păstorul cel bun, spune Domnul (Ioan 10, 11).

3. Crucea pentru noi este semnul negrăitei Lui iubiri de oameni, este simbolul marii Lui purtări de grijă pentru noi.

4. Crucea a mântuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din nou pe lume adevărul, a prefăcut pământul în cer şi a făcut pe oameni îngeri. Din pricina crucii demonii nu mai sunt înfricoşători, ci uşor de dispreţuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn.

Continuarea →

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.

Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

Continuarea →

Părintele protosinghel Serafim Mihali, starețul Mănăstirii Bisericani, ne-a istorisit câteva minuni săvârșite la iconița Maicii Domnului, aflată spre închinare în paraclisul mănăstirii. Iată una dintre acestea:

Prima minune săvârșită la această icoană a Maicii Domnului de la Mănăstirea Bisericani o știu de la Părintele Atanasie Ciumașu. Era un bolnav din București internat aici, la spitalul din Bisericani. Aceasta se întâmpla înainte de anii ’70 ai secolului trecut, când încă mai exista stejarul în care se arătase Maica Domnului călugărilor din vechime. Pe atunci, la Bisericani era egumen un călugăr ‒Agatanghel; el era și duhovnicul care se ocupa de bolnavii din spital.

Continuarea →

Este o întrebare care ar trebui să frământe pe orice creștin evlavios și dornic de desăvârșire și de aceea ne-am gândit să aducem în atenția cititorilor capitolul 58 al Proorocului Isaia din Vechiul Testament. Biserica Ortodoxă în învățătura sa apostolică predă armonia și comuniunea ca elemente duhovnicești care țin pe fii săi în Unitatea Duhului. Știm conform Scripturii că Însuși Domnul Iisus Hristos a postit 40 de zile, Moise de asemenea, ca să se învrednicească de primirea Legii a postit 40 de zile, cei trei tineri și mulți alții au postit și de aceea Biserica a rânduit un timp anume când fii săi să postească în comuniune desăvârșită, ca o luptă a unui întreg asupra păcatului și împotriva diavolului – „Potrivnicul vostru, diavolul, care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, ……” (I Petru 5, 7-9).

Această postire de obște este și o exorcizare a mediului înconjurător căci ea este făcută într-un duh și într-o simțire căci „Acest soi de draci, nu iese decât cu post și rugăciune”. (Matei 17, 21).

Noi, fiecare în parte, trebuie să înțelegem că împreună cu Hristos – Capul, formăm un Trup – Biserica și tot ceea întreprindem în viață este în primul rând pentru noi înșine, pentru cei ce au fost înainte de noi și pentru cei ce vor veni după noi și iată faptele noastre atârnă cu mare greutate pentru întreaga existență a omenirii.

Continuarea →

De multe ori se întâmplă şi aceasta: deşi trupul ne este slab ca un schelet, cu toate aceasta dă cu copitele, adică face neorânduieli. Atunci noi, ca să-l smerim, împuţinăm hrana şi înmulţim nevoinţele, dar trupul continuă să se comporte ca o fiară. În aceste cazuri pătimim ca acel ţăran fără minte care, lăsându-şi măgarul flămând, pune povară grea pe el ca să se domesticească, deoarece loveşte mereu cu copita. Dar nu este de vină sărmanul animal, ci samarul lui cel netrebnic, care i-a rănit spatele. De multe ori acelaşi lucru îl facem şi noi. Adică deşi iubirea de sine (egoismul), mândria, judecata, lipsa de dragoste sunt adevăratele pricini prin care alungăm harul lui Dumnezeu şi îngăduim să se apropie de noi diavolul, care poate băga foc chiar şi în oase uscate, noi mărim posturile şi nevoinţele duhovniceşti ca să smerim trupul. Însă trupul nu se smereşte, deoarece lipseşte smerenia şi dragostea din sufletul nostru.

Continuarea →

Chiar şi fără să vrem ne lovim cu toţii zilnic de calităţile lumii în care trăim: stridentă, maladivă şi confuză în acelaşi timp. Vieţuim ca martori ai trecerii printr-o mare răvăşire exterioară, văzută, dar mai ales printr-una lăuntrică, nevăzută. Iar sentimentul care te încearcă în faţa presiunii exercitate de evenimentele cotidiene asupra propriei persoane este greu de descris.
Uneori simţi un fel de cleşte uriaş care te striveşte, alteori o mocirlă fără margini în care te scufunzi, iar câteodată pare că prezenţe străine îţi invadează spaţiul sufletesc cel mai intim într-o asemenea măsură încât, cel puţin pentru o perioadă, nu mai poţi face distincţie între ceea ce ţine de personalitatea proprie şi de tumultul vocilor, al ideilor şi al simțămintelor mulţimilor. Astfel şi în nenumărate alte moduri înrâureşte duhul lumii asupra sufletelor noastre. Şi, indiferent dacă vine ca un tăvălug sau viclean şi pe nesimţite, duhul lumii posedă o deosebită forţă.

Continuarea →

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare lehamite (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum să mă mântui? Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune. Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie. Şi l-a auzit pe înger spunând: aşa să faci şi te vei mântui. Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

Tot avva Antonie, cu mintea aţintită la genunea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?
Şi iată că o voce i-a zis: Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.

A spus tot el: nimeni neispitit nu va putea merge în împărăţia cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.

Continuarea →

• Mângâierile părinteşti date copiilor le aduc acestora încredere în sine şi îi ajută să înfrunte greutăţile vieţii.
• Când întoarceţi un ceas, nu întindeţi arcul prea tare, ca să nu se rupă. Tot astfel să faceţi şi cu copiii, de îndată ce veţi vedea că se zoresc, să slăbiţi frâul.
• Soţii trebuie să aibă acelaşi duhovnic.
• Dacă membrii unei familii nu vor întoarce “butonul” la aceeaşi “frecvenţă”, adică cea a Bisericii, nu se vor putea înţelege.
• Dacă aţi şti câtă vătămare aduce televizorul!
• Înfrânarea şi curăţia tinerilor de astăzi vor fi socotite ca o mucenicie a conştiinţei.
• Căutaţi să se facă voia lui Dumnezeu şi toate vor merge bine.
• Greşelile părinţilor le plătesc copiii.
• Este bine ca părinţii să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neorânduielile pe care le face şi să se roage pentru el, iar nu să-l zorească.
• Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire.
• Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei sale, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit.
• Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia.
• Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei.
• Soţii trebuie să cultive virtutea dragostei cât mai mult, ca să rămână uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, “Preadulcele nostru Iisus”.
• Dumnezeu iubeşte şi poartă grijă multă de perechile care au mulţi copii.
• Dacă o femeie va face avort, vor plăti ceilalţi copii cu boli şi accidente.

(Preluat de pe site-ul: marturieathonita.ro)

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:

– Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară?

– Nu, părinte, trebuie să le ud …

– Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?

– Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni …

Continuarea →