(…) Şi fiindcă aceasta nu s-a prea putut înţelege, urmări şi realiza, a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşirii sale personale. Această desăvârşire urmărită şi aşteptată de Dumnezeu de la om, ni s-a revelat, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu-Omului. De aceea El e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii. Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, dar fără pogorârea Sa, în trup de om re-creat, născut afară de calea păcatului, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă; ori noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El e pentru noi oamenii măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat. Căci, dacă Dumnezeu a tăcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta nu însemnează ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a tăcut Dumnezeu totul şi noi nu mai avem de făcut nimic. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, anume: S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. De aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea.

Continuarea →

Cele nevăzute prin cele văzute

«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii… Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de animalele carnivore.

Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui… Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.

Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc…

Continuarea →

Un bătrân a zis că mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strica toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercam şi noi şi să vedem ce putere are cuvântul bătrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales că şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce să nu avem frica de Dumnezeu, căci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtam de la răutate. Pentru ce n-a zis, să avem în primul rând milostenia, sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar apostolul zice: fără credinţă nu poate cineva să placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lăsându-le pe acelea a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrânul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bună nu se pot săvârşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gând şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Continuarea →

Oricine citește cartea Eccleziastul din Vechiul Testament va avea parte de câteva momente nefericite. Când un rege îți spune că poți construi oricât, că poți gusta din toate plăcerile vieții, că poți avea glorie absolută și recunoaștere unanimă, că poți fi cel mai înțelept om din lume și că toate acestea sunt doar deșertăciuni, atunci poți să te simți doar îngrozit.

Nimic nu durează, nimic nu este nou, nimic nu contează în mod absolut în această lume. Toate aceste trei elemente negative ne provoacă, pe bună dreptate, fiori reci pe șira spinării. Munca, înțelepciunea, succesul personal – toate acestea se pot desființa cu ușurință. Ce clădești astăzi va dărâma mâine altul. Sfatul înțelept de astăzi va deveni bancul de mâine. Cariera cea mai strălucitoare va rămâne cel mult o amintire îndepărtată în mintea cuiva care te-a cunoscut. De ce? Pentru că înveșnicim ceea ce este menit să piară și trecem cu vederea unicul element nou sub soare.

Continuarea →

Baldachinul cu Sf. Moaște și icoana Sf. Mc. Anisia din Biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Tesalonic

Sfânta Muceniță Anisia –
Devine ocrotitoarea multor fetițe născute în zilele noastre!

În calendarul ortodox se sărbătorește pe 30 decembrie Sfânta Muceniță Anisia din Tesalonic. Acesta a trăit în vremea împăratului Maximian într-o familie credincioasă și cu multă avere, iar după decesul părinților săi, Sfânta Anisia și-a vândut toată averea și toți banii i-a impartit săracilor și celor nevoiași, apoi s-a retras și a trăit doar din ceea ce obținea muncind.

In acea vreme împăratul Maximian a decretat ca oricine poate ucide în voie creștinii fără sentința și judecată. Astfel ca într-o zi când se întorcea de la biserică, Sfânta Anisia s-a întâlnit pe drum cu un ostaș ce se închina la idoli și care a târât-o spre altarele idolești. Văzând că se împotrivea, ostașul era și mai îndârjit să o forțeze să se jertfească demonilor iar când Sfânta Anisia a mărturisit că este creștină, ostaș s-a mâniat și a ucis-o.

(Text preluat de pe: theodorosart.com)

Doi oameni.
Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
– Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
– Tu vecine, eşti mai bun ca mine…
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Continuarea →

Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kavsokalivia de la Muntele Athos, la orele patru și treizeci dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991, în al optzeci și șaselea an al vieții sale.

Pe 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.

Scriu această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie. Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el. Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și sfaturi pentru întreaga noastră viață. (Gheorghios Papazachos, prof. univ, medic cardiolog)

Continuarea →

Smerenia, ascultarea, dragostea, răbdarea și îndelunga-răbdare – iată ce îl mântuiește pe om. (Sfântul Efrem Siriul)

Nimeni dintre cei ce sunt cu luare-aminte nu vor rămâne fără putința mântuirii. (Sfântul Macarie Egipteanul)

Nici unul dintre cei fără luare-aminte, fără grijă și fără lucrare nu poate să se mântuiască.

Nici curăția singură, fără virtuți, nici grija de săraci, nici binefacerile, nici o altă nevoință nu poate să ne mântuiască, ci e nevoie ca împreună cu acestea în sufletele noastre să se afle rugăciunea, care să fie o rădăcină și o temelie a lor.

Continuarea →

Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari „adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cuvintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oamenii binevoitori şi în cei care au minte curată.

– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?

– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără discernământ.

– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?

– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: „Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceritate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie. Unul ca acesta chiar şi adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, zidind astfel foarte eficace prin cuvintele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Continuarea →

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au străduit să întârzie realitatea implacabilă a morții. Au căutat remedii pentru afecțiunile fizice, s-au zbătut să descopere mecanismele prin care îmbătrânirea organismului poate fi întârziată. Însă bolile și moartea au continuat să se infiltreze în spatele nenumăratelor linii de apărare ale oamenilor, punându-le credința la încercare, silindu-i să lase la vedere adevărata lor față.

Medicina modernă a reușit să dubleze speranța de viață a omului. Dacă în primele veacuri se putea spera cel mult la o viață de 40 de ani, pe care războaiele, molimele, foametea, bolile despre care nu se știa nimic o puteau scurta încă mai mult, în prezent, în unele state avansate din punct de vedere medical, tehnologic și social poți atinge cu ușurință vârsta de 80 de ani. Însă această speranță de viață crescută, aceste resurse care contracarează nenumărate boli care ar fi răpit milioane de vieți în trecut l-au făcut pe om temător, foarte firav din punct de vedere psihic. Parcă nu mai concepem faptul că ne-am putea îmbolnăvi și, chiar fiind foarte în vârstă, nici nu dorim să ne gândim la moarte. Simplul gând al morții ne înspăimântă, ne înfrico­șează mai mult decât orice.

Continuarea →