Participanți: un grup de 50 de enoriaşi ai Bisericii Popa Rusu, coordonați de pr. Cătălin Radu
Programul pelerinajului:
Ziua 1: București-IAȘI – Tur pietonal (Biserica Sf. Nicolae Domnesc- Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi- Catedrala Metropolitană cu închinare la moaștele Cuvioasei Parascheva- Mănăstirea Golia)- Bojdeuca lui Creanga– cazare și cină la Pensiune Bucium
Ziua a 2-a:Mic dejun la Pensiune Bucium – închinare la: Măn. Vlădiceni- Măn. Galata- Măn. Cetățuia- Măn. Frumoasa- Măn. Hlincea – Măn. Hadâmbu– cazare și cină la Pensiune Bucium
Ziua a 3-a: Mic dejun la Pensiune Bucium – participare la Sf. Liturghie la o mănăstire din apropiere de Iași, în drumul spre București (Mănăstirea Bucium sau Bârnova)- Man. Dobrovăț – București
Scopul: Închinarea la unele din cele mai importante obiective religioase din Municipiul Iași și din împrejurimile acestuia, precum și o întâlnire cu memoria unuia din clasicii literaturii române, Ion Creangă
Ziua I, vineri 29 septembrie 2023
Vineri, 29 septembrie, la ora 6,35, pornim cu autocarul spre Iași. Fiind dimineață, traficul este lejer, iar șoferul nostru, dl. Ciprian conduce cu profesionalism și multă răbdare..
Cu două popasuri, unul în apropiere de Rm. Sărat, celălalt după Roman, ne îndreptăm spre Iași.
Aproape de gara centrală Iași, ne întâlnim cu părintele Teofil, o mai veche și dragă cunoștință, care ne va fi ghid în acest pelerinaj.
Am fi dorit să vizităm mai întâi Bojdeuca lui Creangă din Țicău, dar aflăm că este închisă pentru reparații și, cu gândul că o vom vizita cu următoarea ocazie, ne îndreptăm spre Catedrala Metropolitană, obiectiv prevăzut în programul nostru, aflat în apropiere.
Reușim să găsim un loc de parcare pentru autocar, chiar în spatele curții Catedralei și intrăm prin poarta din spate.
După o prezentare a acestui măreț obiectiv, făcută cu lux de amănunte de către părintele Teofil, ne așezăm la rând (cam de 100 de persoane) pentru a intra la închinare la Moaștele Sf. Cuv. Parascheva.
Catedrala Mitropolitană din Iași, cu hramul Sfânta Parascheva, Întâmpinarea Domnului și Sfântul Mucenic Gheorghe, este biserica catedrală a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, una dintre cele șase catedrale mitropolitane ortodoxe din România.
Ideea înălțării unei biserici monumentale, la Iași, aparține domnitorului Mihail Sturdza (finanțator principal) și mitropolitului Veniamin Costache. Hrisovul domnesc din 8 august 1826 emis de Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei între 1822-1828.
Biserica a fost ridicată pe locul unde s-au aflat două biserici mai vechi: Biserica Albă (din secolul al XV-lea) și Biserica Stratenia (din secolul al XVII-lea). Pe 23 mai 1857, bolta centrală s-a prăbușit, biserica rămânând într-o stare precară pentru următoarele două decenii.
În anul 1880, mitropolitul Iosif Naniescu a pus a doua piatră de temelie și, cu sprijinul autorităților statului, lucrările s-au încheiat în anul 1887. Arhitectul Alexandru Orăscu, pe atunci rector al Universității București, a refăcut proiectul măreței biserici, renunțând la imensa cupolă centrală.
El a adăugat cele două rânduri de pilaștri masivi în interior, realizând o clădire de plan basilical, cu o navă centrală și două nave laterale mai mici. Alexandru Orăscu a păstrat cele patru turle laterale decroșate, dar a renunțat la cupola centrală de mari dimensiuni, înlocuind-o cu un sistem de patru bolți, despărțite prin arce transversale.
Pictura interioară a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu.
Sfințirea Catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost un eveniment național, la ceremonie luând parte regele Carol I și regina Elisabeta. Pisania aflată în partea dreaptă a pridvorului catedralei, pe o placă de marmură care se află la intrare, conține un text aparținând familiei regale.:
Din anul 1889 a fost adusă, de la Biserica Sf. Trei Ierarhi, racla cu moaștele Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.
Catedrala ieșeană este o clădire monumentală, de plan dreptunghiular, marcată la colțuri de patru turle decroșate. Stilul arhitectonic este inspirat din forme târzii ale Renașterii italiene. Elementele decorative, atât în interior, cât și în exterior, sunt dominate de baroc.
Arhitecții vienezi Gustav Freiwald și Bucher au adoptat pentru noua biserică stilul neoclasic, întâlnit și la alte biserici monumentale din țări europene cu o mare tradiție în domeniu (Italia, Austria, Ungaria ș.a.)
Arhitectul Alexandru Orăscu (1817-1894), rector al Universității București, constatând că spațiul dintre zidurile laterale ale bisericii era prea mare, subminând mereu bolta (care se prăbușise deja în 1857), a decis îngustarea acestui spațiu prin înălțarea unor pilaștri masivi, cu capiteluri de factură corintică.
Pictura interioară i se datorează în cea mai mare parte lui Gheorghe Tattarescu (1820-1894). Chemat la Iași în aprilie 1885, maestrul Gheorghe Tattarescu a finalizat pictura catedralei și icoanele catapetesmei (peste 250 de figuri individuale și compoziții de ansamblu) în iulie 1886.
Ne închinăm la Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva, fiind încredințați că aceasta va mijloci, alături de toți Sfinții, ca rugăciunile noastre să ajungă la Mântuitorul Hristos.
Suntem în curtea din spate a Ansamblului Metropolitan, în fața Facultății de Teologie Ortodoxă și așteptăm reunirea grupului spre a vizita Muzeul.
Muzeul Mitropolitan este organizat în demisolul Catedralei Mitropolitane, fiind un spațiu în întregime subteran, ceea ce îi conferă un element de unicitate în peisajul muzeal. Expoziția de bază a muzeului este organizată tematic, pe săli: Sinaxar, Eclesia, Baptisteriu. Legătura dintre acestea este asigurată prin alte trei săli: sala Ofranda și Sala Ctitorilor, precum și Sala Istoria duhovnicească a Moldovei. Un alt element de noutate îl prezintă galeria perimetrală, intitulată Calea Crucii, amenajată expozițional.
Alăturat muzeului şi intrând în structura lui generală este spațiul de Galerii comerciale, dedicat promovării muzeului şi patrimoniului specific Bisericii.
Spațiul muzeului este unul atipic şi prin faptul că este aproape integral multifuncțional.
Astfel, prima sală, numită și Sala Sinaxar, găzduiește atât expoziții cât şi alte evenimente culturale.
Sala Eclesia, dispusă chiar sub nava principală a Catedralei Mitropolitane, este un spațiu ambivalent: sală de expunere dar și spațiu liturgic.
Sala Baptisteriu este sală de expunere (muzeu).
Sala Sinaxar este o sală boltită, generoasă, echilibrată volumetric, în dispunere areală laturile fiind comparabile, iar înălțimea, în apexul bolții centrale fiind de aproximativ 4 m. Tavanul extins al sălii este susținut de coloane, iar pe latura vestică sunt amenajate nișe semicirculare. Spațiul este polivalent, fiind proiectat să găzduiască şi alte evenimente culturale. Numele sălii sugerează şi funcțiunea ei polivalentă, ce presupune întruniri, sinaxe (a strânge, a aduna, a întruni), ale publicului cu mediul cultural, eclezial şi academic. Expunerea în acest spațiu se face predilect în vitrine.
Sala Ofranda este un spațiu de trecere, un culoar de mici dimensiuni, atât ca areal cât şi ca regim de înălțime. Zonele de expunere sunt pereții, respectiv patru vitrine de perete, cu tematică proprie.
Sala Ctitorilor este un culoar de trecere disproporționat volumetric, având o lățime de circa 2 m, o lungime de 12 m şi înălțimea la tavan de 2,2 m. Zonele de expunere sunt cei doi pereți laterali, cu suprafețe generoase, continue, ce permit detalierea celor două teme prezentate: Sf. Antimis şi Ctitoria.
Sala Eclesia s-a obținut prin excavarea pământului dintre fundațiile navei centrale a catedralei care au beneficiat de un amplu proces de consolidare, obținându-se astfel, un spațiu subteran, ce face vizibilă și fundația catedralei prin ferestre de vizitare la nivelul nișelor din pereții laterali. Expunerea este organizată de-a lungul pereților și chiar în nișele de vizitare amenajate corespunzător.
Sala Istoria duhovnicească a Moldovei este un culoar de trecere pe pereții căruia s-au amenajat șase vitrine de perete, autonome, închise.
Baptisteriul este un spațiu circular cu o morfologie aparte, centrat pe bazinul pentru botez, care dă şi numele sălii, și Fântâna lui Mihail de Hodocin, amplasată peste baptisteriu. Spațiul este boltit, bolta centrală sprijinindu-se pe opt coloane, iar peretele este amenajat cu 14 nișe, absidiole, în care se face expunere.
Spațiul perimetral, denumit generic Calea Crucii, este un culoar îngust (între 0,8-1,50 m), înalt (circa 2, 4 m) şi foarte lung, înconjurând practic, prin exterior, fundația catedralei, pe care o face vizibilă prin multe din cele 30 de nișe cu dimensiuni variabile (lățimi între 1,77- 3,25m, adâncimi între 0,29-1,24m şi înălțimi între 0,67-2,35m). Acest spațiu este unul cu vizitare restrictivă întrucât permite doar vizitare asistată şi individuală sau în grup foarte mic.
Muzeul provoacă pe fiecare vizitator, să se poziționeze pe drumul spre cer pe care îl sugerează parcursul expozițional, ca să recunoască locul în care se găsește: în rândul ctitorilor, în rândul slujitorilor, în rândul celor ce ascultă glasul toacei și al clopotului sau poate în biserică, ca unul ce este în comuniune (persoană eclesială).
Pentru cei care muzeul este doar un obiectiv turistic, le sunt oferite o galerie de artă şi un excurs cultural în care pot cunoaște opere de artă de mare valoare, mentalități şi practici religioase specifice comunităților majoritare de români moldoveni, cu istoria şi manifestările lor specifice.
Fiecare om este o persoană distinctă, absolut unică şi importantă pentru Dumnezeu. La fel, şi drumul fiecăruia către veșnicie este distinct, are o notă particulară, chiar dacă sensul şi contextul seamănă cu al altor oameni ce au călătorit în aceeași direcție.
Biserica „Sf. Gheorghe” – Mitropolia Veche din Iași, situată în incinta ansamblului Mitropoliei Moldovei și Bucovinei are două hramuri: „Sf. Gheorghe” (23 aprilie) și „Sf. Teodora de la Sihla” (7 august). A fost construită în perioada 1761-1769 de către mitropolitul Gavriil Callimachi pentru a servi drept catedrală mitropolitană.
Acest lăcaș de cult este cunoscut astăzi sub denumirile de Mitropolia Veche sau Catedrala Veche. El a îndeplinit rolul de catedrală a Mitropoliei Moldovei până în anul 1887, până la sfințirea catedralei mari. În pridvor și în apropierea zidului nordic al bisericii se află mormintele mai multor mitropoliți ai Moldovei: Gavriil Callimachi (1760-1786), Leon Gheucă (1786-1788), Iacov Stamate (1792-1803), Meletie Lefter (1844-1848) și Sebastian Rusan (1950-1956).
Mitropolitul Gavriil Callimachi este atestat în calitate de ctitor al acestei biserici de inscripția de pe piatra sa de mormânt aflată în pridvorul bisericii.
Nu se cunosc motivele pentru care s-a zidit această biserică. Episcopul Nestor Vornicescu presupune că la baza înălțării acesteia au stat și motive de ordin economic, urmașii unor ctitori care dăruiseră moșii Bisericii „Sf. Gheorghe” din Suceava (fostă catedrală mitropolitană) cerându-și moșiile înapoi pe motivul că noua catedrală mitropolitană de la Iași nu mai avea hramul „Sf. Gheorghe”. Pentru a rezolva această situație, mitropolitul Gavriil Callimachi ar fi decis construirea unei noi catedrale mitropolitane, care să-l aibă ca protector pe Sf. Gheorghe.
La început, Biserica „Sf. Gheorghe” purta numele de mănăstire și era despărțită de Biserica Stratenia printr-un zid care a fost dărâmat în anii ’60 ai secolului al XVIII-lea. Până la construirea acestei biserici, rolul de catedrală a Mitropoliei Moldovei era îndeplinit de Biserica Stratenia (demolată în 1833).
După sfințirea sa, Biserica „Sf. Gheorghe” a devenit pentru mai mult de un secol catedrală mitropolitană, în care erau hirotoniți ierarhii Moldovei și în care se desfășurau marile ceremonii bisericești. Vechea catedrală, Biserica Stratenia, a rămas de atunci pentru folosul duhovnicesc al profesorilor și elevilor Academiei Domnești fondată sau reorganizată în 1765 de către domnitorul Grigore al III-lea Ghica.
În incendiul din vara anului 1785, când au ars curțile domnești, a luat foc și Biserica „Sf. Gheorghe”. Stricăciunile produse de incendiu au fost reparate de mitropolitul Iacov Stamate (1792-1803).
În timpul Războiului Ruso-Turc din 1787-1792, mitropolitul Leon Gheucă a cedat rușilor această biserică, pentru ca aceștia să-și țină slujbele religioase.
Din preajma Ansamblului Metropolitan admirăm clădirile monumentale, cu arhitectură remarcabilă: Primăria, Palatul Culturii, Casa Asachi.
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi este una dintre cele mai importante locașuri de cult din țara noastră. Biserica mănăstirii, important monument de arhitectura eclesială.
În anul 1634, pe tronul Moldovei a ajuns marele vornic Vasile Lupu, boier înțelept și luminat, iubitor de frumos și mai ales iubitor de credință. Între anii 1634-1653, cat timp a durat domnia sa, Moldova a cunoscut o înflorire culturală fără precedent. Îndată după înscăunare, dreptcredinciosul Vasile Lupa a construit lui Dumnezeu o biserică, închinată Sfinților Trei Ierarhi.
În chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importanță pentru educația si cultura românească. In 1640, aici era instalata prima tipografie din Moldova, unde aveau să fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul său tratat despre cele Șapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum și Pravila lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei.
Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu, ca răsplată pentru ajutorul generos pe care acesta îl oferise Patriarhiei Ecumenice, au fost aduse de la Constantinopol și așezate într-o nișă special zidită cu acest scop. Nișa este împodobită cu marmura, pietre prețioase și mozaicuri ilustrând viața Sfintei.
În prezent sfintele moaște se află în Catedrala Mitropolitană, nișa adăpostind acum racla cu moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, primite în dar de voievodul Vasile Lupu, în anul 1650. Confiscate de autoritățile timpului, în anul 1975, moaștele marelui ierarh au fost readuse la Iași, în data de 28 decembrie 2000.
În anul 1645, în Biserica Sfinții Trei Ierarhi a fost uns patriarhul Ierusalimului. În data de 28 februarie 1821, în curtea mănăstirii, s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti, care a prezentat o Proclamație în care afirma obiectivele Eteriei, in lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.
Actuala înfățișare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului Andre Lecomte de Nouy, desfășurate iî perioada anilor 1882-1904. S-a păstrat intactă structura exterioară, datorită căreia mănăstirea este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice românești. Biserica Sfinții Trei Ierarhi a fost resfințită în anul 1904, în vremea regelui Carol I.
Clădirea Muzeu, în care se află „Sala Gotică”, a fost construită de domnitorul Vasile Lupu. Sala Gotică amintește de cel puțin două evenimente de prim rang din istoria mănăstirii. Mai intui, aici s-au desfășurat, în 1642, dezbaterile teologice pan-ortodoxe care s-au finalizat prin a aproba Mărturisirea Ortodoxă alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, eveniment rămas în istorie sub denumirea de „Sinodul de la Iași”.
Peste timp, în anul 1888, paraclisul aflat în Sala gotică, care adăpostea temporar racla Sfintei Cuvioase Paraschiva, a fost martorul celei mai cunoscute și uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaște nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 decembrie, deși totul in jur a ars.
O magnifica broderie de piatră îmbracă în întregime zidurile bisericii. Este vorba de blocuri de piatră, sculptate unul cate unul, cu o minuțiozitate perfectă, într-o asociere de stiluri complet diferite, sudate ulterior între ele cu plumb topit. Acest stil care împrumută elemente caucaziene, bizantine, gotice, baroce, ar fi riscat în alte condiții să conducă la un eșec din punct de vedere artistic, însă la „Trei Ierarhi” s-a concretizat într-o capodoperă.
Ornamentele exterioare, care acoperă edificiul în întregime și care au fost inițial aurite, combină elemente turcești, arabe, georgiene, armene și persane cu motive arhitecturale românești, într-o superba dantelărie în piatră. Pot fi numărate peste treizeci de registre de motive decorative, care nu se repetă, acestea împodobind biserica de la temelie și până în vârful turlelor.
În vara anului 1994, Biserica Sfinții Trei Ierarhi a redevenit mănăstire, având viață de obște și program liturgic monahal.
Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași este o biserică construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492 și refăcută în anii 1884-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, prin demolare și reconstruire pe aceeași fundație și aproximativ în forma sa inițială, înlăturându-se adaosurile ulterioare.
Este situată în centrul orașului, în preajma vechii Curți Domnești, între Palatul Culturii și Casa cu arcade (Casa Dosoftei).
Fiind situată în imediata vecinătate a vechii Curți domnești și pentru faptul ca aici au fost unși aproape toți domnii Moldovei, de la Despot Vodă până la Grigore Alexandru Ghica, bisericii i s-a spus „Sfântul Nicolae-Domnesc”, spre a o deosebi de alte construcții cu același hram.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pentru o perioadă de câțiva ani (1677-1682), Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană.
După mutarea la Iași a capitalei țării, în această biserică au fost miruiți, după stilul ungerii împăraților bizantini, și încoronați aproape toți domnitorii Moldovei, fiind considerată ca biserică domnească. Dimitrie Cantemir descrie acest obicei în lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae (1714-1716).
Printre domnitorii care au fost unși în Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”, cronicile îi amintesc pe următorii: Gheorghe Ștefan (1653, 1653-1658), Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711) [10], Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) și Constantin Mavrocordat (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769-1769). Ultimul domnitor care a fost uns în acest lăcaș de cult a fost Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), la 2 octombrie 1849. Înainte de a participa la alegerea mitropoliților Moldovei, membrii Sfatului Domnesc veneau aici pentru a asculta liturghia.
De asemenea, aici se desfășurau principale ceremonii religioase ale Curții domnești cu prilejul sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou, Bobotează și Paști.
Biserica a fost profanată în perioada 20-28 iulie 1672, cu prilejul trecerii prin Iași a sultanului Mehmed al IV-lea în drumul său spre Camenița, când a fost transformată temporar în moschee. În următorii trei ani, lăcașul de cult a rămas închis până la urcarea pe tron a domnitorului Antonie Ruset (1675-1678), când a fost resfințită.
În a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769-1769), mitropolitul Nechifor al Moldovei deschidea la 7 iulie 1749 școli românești cu un caracter elementar pe lângă bisericile Sf. Nicolae, Sf. Vineri și Sf. Sava, puse, toate trei, sub supravegherea unui preot.
Aici puteau învăța și copiii orășenilor și, poate, ai unor țărani liberi, școlile având un caracter religios. Această școală a fost reorganizată de mitropolitul Iacov Putneanul (1750-1760), devenind una dintre cele mai renumite instituții de învățământ din Moldova, alături de școlile de la mănăstirile Neamț, Putna și Sf. Sava.
Celelalte școli au fost reunite, după 1762, într-un local construit lângă Mitropolie, dar se pare că școala de la Sf. Nicolae a continuat să funcționeze până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
În interior, lângă paraclisul Sf. Varvara, se afla mormântul pregătit pentru sine de domnitorul Antonie Ruset (1675-1678). Acesta nu a putut fi înmormântat acolo, deoarece a murit la Constantinopol.
În anul 1693, domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a fost înmormântat în gropnița pe care și-o pregătise Antonie Ruset în această biserică, slujba religioasă fiind celebrată de patriarhii Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei și de un reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului.
Nu am putut vizita interiorul bisericii, fiind Biserică de Mir, după amiază aceasta era închisă.
Ne deplasăm spre o altă biserică ctitorită de domnitor aflată în apropiere, Biserica Bărboi.
La începutul secolului al XVII-lea, boierul Ursu Bărboi, mare vornic al Țării de Jos în timpul primei domnii a lui Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623), a construit în Iași o biserică cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Vornicul Bărboi făcea parte din familia Sturdzeștilor, fiind denumit cneaz într-un act din 12 martie 1609. El a participat în 1615 la un complot împotriva domnitorului, împreună cu logofătul Beldiman, hatmanul Sturdza și visternicul Boul. Ei s-au adunat la Cucuteni și i-au cerut lui Tomșa să plece de pe tron. Domnitorul i-a cumpărat cu bani pe slujitorii boierilor, iar în lupta de la intrarea în Iași, „deasupra Fântânii lui Păcurarii”, oastea boierilor a fost înfrântă, fapt consemnat de cronicarul Miron Costin în letopisețul său.
Singura descriere a acestei biserici a făcut-o episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), care a văzut-o în anul 1833. După spusele sale, biserica era construită în stilul obișnuit al bisericilor moldovenești, având deasupra două turle dintre care una servea și de clopotniță.
După moartea vornicului Bărboi, biserica a rămas în grija urmașilor săi din familia Sturdza. Printr-un document din 12 martie 1669, aceștia au hotărât ca biserica să devină mănăstire și metoc al Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos. Ea a fost împrejmuită cu zid.
După cum a scris cronicarul Ion Neculce, domnitorul Grigore Ghica al II-lea (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), în cel de-al treilea an al primei sale domnii în Moldova, a făcut turn și a acoperit-o.
Ctitoria vornicului Bărboi a fost grav avariată de cutremurul din 10 februarie 1821 și mai ales de acela din 26 noiembrie 1829, vechea zidire ajungând într-o stare de ruină.
Printre stareții mănăstirii este de amintit arhimandritul Neonil Buzilă (1789-1853), care a condus obștea mănăstirii între anii 1832-1834 și s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaș.
Din cauza faptului că risca să se dărâme, lăcașul de cult a fost demolat și s-a construit în perioada 1841-1844 o biserică nouă, cu ajutorul marelui logofăt Dimitrie Sturdza (1756-1846), verișor cu tatăl domnitorului Mihail Sturdza, și a soției sale Elena (1771-1843), fiica vornicului Teodor Balș. Dimitrie Sturdza era proprietarul moșiei Miclăușeni, unde ridicase între anii 1821-1823 o biserică de curte în stil neoclasic.
În decursul timpului, unii boieri au făcut mai multe donații mănăstirii. În decembrie 1863, când s-a elaborat Legea privind secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Bărboi avea moșii întinse, vii, case și dugheni, care aduceau un important venit anual. După secularizare, mănăstirea a fost desființată, iar Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” a devenit biserică parohială, având ca filiale alte două biserici: Biserica Albă și Biserica „Sf. Pantelimon”.
În perioada 1863-1865 a slujit ca diacon la această biserică scriitorul Ion Creangă.
În perioada 1968-1971 la Biserica Bărboi s-au executat unele lucrări de protecție.
Cutremurul din 4 martie 1977 a produs avarii acestei frumoase biserici. În anii 1980-1988, prin grija patriarhului Teoctist Arăpașu, fost mitropolit al Moldovei și Sucevei, s-au efectuat lucrări de consolidare și restaurare a lăcașului de cult, cu fonduri acordate de Mitropolia Moldovei și Sucevei și cu sprijinul tehnic al autorităților de stat.
Fiind ctitorie boierească, Biserica Bărboi a fost folosită și ca necropolă.
În partea dreaptă a pronaosului bisericii se află mormântul lui Ioniță Sandu Sturdza (1762-1842), domnitor al Principatului Moldovei între 1 iulie 1822 – 23 aprilie 1828, primul domn pământean de după perioada fanariotă.
Pe lângă fostul domnitor, au mai fost înmormântați aici și următorii:
-Ecaterina Sturdza (1764 – 27 ianuarie 1849)
-Ecaterina Sturdza (1767 – 25 februarie 1835)
-Zoe Rosetti (d. 18 septembrie 1832)
-Elena Sturdza (1771 – 14 februarie 1843)
-Smaranda Balș (1775 – septembrie 1845) – provenită din familia Sturdza (Ruginoasa)
-Alexandru Mihail Sturdza (1794-1849)
Ulterior, într-o nișă din peretele sudic al pronaosului, s-au depus osemintele poetului Alecu Russo (1819-1859), autorul poemului în proză „Cântarea României„.
Fiind vreme de toamnă, la ora 19,00 este deja întuneric. Ajungem la Mănăstirea Golia, ultimul obiectiv din această primă zi de pelerinaj. Biserica este închisă, dar de la părintele Teofil primim un bagaj substanțial se informații despre această importantă ctitorie
Ctitorie veche a marelui logofăt Ioan Golia, din sec. al XVI-lea, biserica „Înălțarea Domnului” a fost refăcută la alte dimensiuni de Vasile Lupu între anii 1650-1653 și terminată în 1660 de fiul său Ștefăniță. Străveche pecete a artei românești, biserica mănăstirii „strălucită și bogat înzestrată” apare ca o construcție monumentală care îmbină, după exprimarea țarului Petru cel Mare al Rusiei, la 1711, „trei feluri de meșteșuguri: leșesc, grecesc și moschicesc”. Exteriorul trădează influența Renașterii târzii, prin intermediul Galiției:edificiu de tip clasic, din blocuri de piatră fățuită, străjuit de pilaștri corintici (cu capiteluri în frunza de acant) și cornișă în stil baroc susținută de console. Acoperișul este o aglomerare de turle, turele și cupole dispuse în linie și susținute de arcaturi etajate (kokosniki).
Cu baza octogonală, turlele prezintă inovații ornamentale, cu decorație munteană și motive orientale ce reflectă mai mult „o profunzime țarigrădeana”. Interiorul, tradițional moldovenesc, contrastează cu fațadele clasice, repetând împărțirea de la Trei Ierarhi, dar cu absidele laterale „înecate” în zid, cu un cafas în tinda, unic în Moldova sec. al XVII-lea și cu bogate chenare orientale în jurul celor două uși ale bisericii.Pictura, refăcută în mai multe rânduri, păstrează puține fresce originale în concele absidelor laterale și în pridvor.
Din mobilierul inițial întâlnim:tronurile domnești, un policandru cu însemnele lui Vasile Lupu și patru sfeșnice comandate în Danemarca. O frumoasa catapeteasmă datează din 1838.Caracterul de necropola al bisericii „Doamnei”- cum era cunoscută în epocă-este asigurat de existența multor morminte și pietre funerare, în pronaos și pridvor. Pradă incendiilor din 1687, 1733, 1822 și afectată de un cutremur în 1738, bisericii mănăstirii i s-au făcut numeroase reparații. Incinta mănăstirii este înconjurată de un zid înalt prevăzut la colțuri cu turele ridicate în 1667 și un turn-clopotniță refăcut la 1900, despre care Paul de Alep spunea că „nu are pereche în toate aceste țări prin înălțime, lărgime și măreție”. Aproape de turn întâlnim o cișmea ce datează din vremea lui Alexandru Moruzi.
În incintă se mai află o casă cu coloane, din sec. al XVIII-lea, în care a locuit temporar Ion Creanga, și stăreția care adăpostește paraclisul „Brâul Maicii Domnului”, zidit de egumenul Grigorie în sec. al XIX-lea.
Mănăstirea Golia, „mare minune și podoaba a orașului Iași”, închinată mănăstirii atonite Vatoped, a fost condusă mai ales de egumeni greci. Între ei, doi mitropoliți:Gherasim de Sevastia, amintit la 1761 cu rang imediat după mitropolitul țării, și Grigorie de Irinopoleos în sec. al XIX-lea. După arderea curților domnești, în 1786, a devenit chiar reședință mitropolitană, Gavril Calimachi mutându-se aici, unde a și murit.
Martoră a unor evenimente de epocă, între care aducerea cneazului Potemkin la 1791 ale cărui viscere au fost îngropate în biserică, sau slujba de înmormântare a primului domn pământean, după domnitorii fanarioți, Ioan Sandu Sturdza la 1842, Biserica Golia e cunoscută însă ca o biserică a „cununiilor”. Această tradiție a fost fixată din sec. al XVII-lea, când Patriarhul Țarigradului, Iacov, aflat în Moldova, a oficiat cununiile domnești ale lui Constantin Duca și Maria Brâncoveanu în 1693 și Antioh Cantemir cu Catrina la 1696.
Căzută în ruină după secularizare (1863), mănăstirea a fost închisă între 1900-1947, devenind apoi biserică parohială până în 1992, când și-a recăpătat destinația străveche. Înzestrată cu multe proprietăți de-a lungul timpului, în 1822 n-a lipsit mult să devina un centru cultural, propunerea mitropolitului Veniamin Costachi de a se înființa în incinta mănăstirii o școală nerealizându-se.
Ne despărțim de părintele Teofil, urmând a ne revedea a doua zi dimineață. Cu autocarul ne deplasăm la locul de cazare, în Bucium. Vom cina cu toții la Pensiunea La Pallia, unde un grup de participanți va fi și cazat. Alte două grupuri de participanți urmează să fie cazate la două pensiuni din apropiere: Escape și Aristocrat.
Ziua a II-a, sâmbătă 30 septembrie 2023
De dimineață, după micul dejun, plecăm cu autocarul spre Mănăstirea Vlădiceni.
Aproape de Paraclisul Sf. Ilie ne întâmpină părintele Teofil, și de pe un ”amvon” improvizat ne binecuvântează prin mai multe rugăciuni.
Apoi ne dă multe informații despre Mănăstirea în care este închinoviat.
Mănăstirea Vlădiceni este o mănăstire de călugări amplasată la marginea municipiului Iași, în localitatea suburbană Tomești, pe locul numit în cronici „Poiana Vlădicăi”. Așezământul monahal este construit pe un teren plat, la baza dealului Vlădiceni, acoperit de pădure.
Potrivit tradiției locale, în anul 1415, domnitorul Alexandru cel Bun și mitropolitul Iosif Mușat au întâmpinat la marginea Iașului, în locul unde se află astăzi Mănăstirea Vlădiceni, alaiul care ducea moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan din Trapezunt, de la Cetatea Albă către Suceava, capitala de atunci a Țării Moldovei. Transportarea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou, în anul 1402, spre Suceava, pentru a fi depuse în biserica Mirăuți din fata cetății de scaun, în drumul lor au poposit în acest loc. Probabil că acesta a fost și motivul ridicării unui schit aici, după câțiva ani, dar în timp acesta a dispărut cu timpul.
Cu această ocazie, poiana unde a fost întâmpinat alaiul a fost denumită „Poiana Vlădicăi”, denumire existentă și în cronici.
Prima biserică a schitului Vlădiceni a fost înălțată între anii 1908-1910, de câțiva călugări athoniți, în valea Cozmanei din apropierea Poienii Vlădiceni, spre cinstirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan.
Opt ani mai târziu, în anul 1918, biserica a fost distrusă în întregime în urma exploziei unui depozit de muniții din apropiere, murind mai mulți călugări, împreună cu Arhimandritul Teodosie.
După primul război mondial, între anii 1923-1928, în timpul păstoririi mitropolitului Pimen Georgescu, arhimandritul Epifanie Demetrescu și alți câțiva călugări veniți în România de la Muntele Athos, au reclădit așezarea monahală distrusă construind o a doua biserică, pe care au închinat-o Sfântului Ioan Evanghelistul.
Aceasta a fost grav avariată de cutremurul din anul 1940, iar în timpul celui de-al doilea război mondial s-a încercat refacerea ei. În urma avariilor din timpul războiului din 1941-1945, aceasta a necesitat o amplă renovare (1957- 1959). Mai apoi, aceasta a fost folosita ca biserică de mir a parohiei Tomești.
Biserica a trecut prin momente grele în timpul regimului comunist. Aceasta a doua biserica, ridicata intre anii 1923-1928, a fost dărâmată în anii regimului comunist. În perioada ateista de tristă amintire a fost folosită ca depozit pentru diverse materiale de construcție.
În anii de după 1989, Episcopul Vicar Calinic Botoșăneanul a inițiat reînființarea mănăstirii, ocupându-se personal de întocmirea formalităților în vederea obținerii aprobărilor necesare. Sfântul Sinod al BOR a aprobat înființarea mănăstirii și, în anul 1995, locul a fost sfințit de IPS Daniel Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.
În anul 1992, a fost inițiată refacerea Mănăstirii, din inițiativa mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei și cu purtarea de grijă a episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Calinic Botoșăneanul.
Învingând multe greutăți, s-a reușit ca până în 1997 să se ridice un paraclis, un corp de chilii, să fie începută construcția unui nou corp de chilii mai mare și să fie ridicată la roșu biserica din zid, de mari dimensiuni, construită în stilul bisericilor moldovenești din secolul al XV-lea, finisată până în anul 2000.
Noua biserică a Mănăstirii Vlădiceni a fost sfințită la data de 23 mai 1999 de către mitropolitul Moldovei și Bucovinei Daniel. Ulterior au fost construite anexele gospodărești: casa monahală și câteva căsuțe din lemn pentru pelerini, precum și un edificiu care adăpostește o fermă-gospodărie a Centrului eparhial Iași. Pictarea interioară a bisericii și a pridvorului deschis s-a finalizat în anul 2004.
Hramul noii biserici este „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan” (8 mai).
Mănăstirea este împrejmuită cu un zid de piatră, având la intrare un turn-clopotniță cu un etaj, care are o deschidere largă.
Curtea Mănăstirii era plină de oameni, veniți să asculte un cuvânt de folos și să ia o binecuvântare de la părintele Calistrat, renumit predicator și duhovnic. Cu dragoste și cu răbdare, acesta ne-a dăruit tuturor celor prezenți, din diferite părți ale țării, cuvinte moralizatoare dar blânde, cuvinte de îmbărbătare, de nădejde și credință.
Am urcat la frumoasa biserică nouă, a Sf. Ioan Teologul, unde ne-am închinat la Icoana Maicii Domnului pictată la Muntele Athos și la raclele cu Sfintele Moaște ale Sf. Mc. Chiriachi și a altor mulți Sfinți.
Cu autocarul, ajungem la Mănăstirea Galata, aflată pe dealul Miroslava dinspre apus al Iașiului, putând fi observată cu ușurință din diferite locații ale orașului. Mănăstirea este înconjurată de puternice ziduri de apărare.
Biserica mănăstirii a fost sfințită în anul 1584 și poartă hramul Înălțarea Domnului.
Istoria acesteia începe în anul 1579, când Petru Șchiopul, primul Basarab pe tronul Mușatinilor, făcuse o mănăstire sub numele de Galata din vale, în stilul arhitecturii moldovenești, care s-a dărâmat, nemairămânând decât un clopot.
Supărat de dărâmarea acesteia, Vodă a solicitat meșteri din Muntenia, care împreună cu cei moldoveni au gândit și, în 1582, au început lucrările înălțând biserica de pe deal. Eșecul ctitoriei din vale i-a determinat pe meșteri să consolideze temeinic zidirea prin construirea unui zid masiv, puternic înfipt în pământ în fața altarului și încă două consolidări în dreptul absidelor naosului. Aceste întărituri, cât și faptul că biserica a fost construită din cărămidă și piatră cioplită, și sprijinită pe contraforturi, au făcut ca zidirea să răzbească prin veacuri zguduită de cutremure și arsă de incendii.
În ceea ce privește numele, unii istorici cred că acesta vine de la numele cartierului Galata din Constantinopol. Numele provine de la un cuvânt de origine turcească care tradus în română înseamnă „poartă”. Ctitorul ei, Domnul Petru Șchiopul, îi da numele după cartierul sinonim din Constantinopol unde rezidau domnii moldoveni atunci când mergeau la Poartă să primească firmanul de domnie.
Zidul de piatra ce înconjoară Galata s-a construit începând din anul 1735. Partea superioară a turnului clopotniță s-a adăugat în vremea lui Mihail Sturza.
Biserica este de proporții mari, cu decor sculptat și un interior ce se împarte în cinci încăperi: absida altarului, naosul, camera mormintelor sau gropnița, pronaosul și pridvorul. La biserica Galata, pentru prima data, zidul despărțitor dintre naos și gropniță a fost înlocuit cu arcade sprijinite pe coloane.
Pictura originală a bisericii nu se mai păstrează fiind distrusă odată cu catapeteasma și alte obiecte bisericești de incendiul din 1762, fiind refăcută în anul 1811. Până la noi au ajuns doar câteva fragmente de frescă, unul din cele mai importante fiind tabloul votiv.
La fel au stat lucrurile și în ceea ce privește pictura din paraclisul Sfântul Apostol Iacov, ctitorit de Petru Șchiopul în casa domnească zidită alături de biserica. Modul în care a fost așezat acest paraclis, în așa fel încât Domnitorul, aflat în sala alăturată, să poată asculta sfintele slujbe, vădește, încă o dată, evlavia ctitorului. Restaurat, paraclisul este și astăzi loc de rugăciune și reculegere pentru pelerini.
La început, mănăstirea a fost reședință domnească. În anul 1865, în incinta mănăstirii a funcționat o școală de sericicultură, în 1923 casele egumenești au deveni închisoare militară, iar în perioada comunistă a fost o simplă biserică de mir.
In urma restaurărilor din 1961 se descoperă mormântul doamnei Maria Amirali din Rodos, șotia lui Petru Șchiopul, decedată în 1588, mormânt ce conținea și obiecte prețioase.
Lucrările de restaurare din anii 1970 au scos la iveala morminte domnești: Despina și Vlad, doi copii ai lui Petru Șchiopul și Maria Amirali, șotia voievodului.
După anul 1990, Galata a devenit mănăstire de călugărițe. Maicile și surorile de aici se ocupă cu confecționarea veșmintelor liturgice și cu brodatul. Atelierul de croitorie bisericească de la Galata este apreciat nu numai în Iași, ci în toată Moldova.
Părintele Cătălin primește invitația maicii starețe Valentina de a sluji Sfânta Liturghie a doua zi (duminică) la această mănăstire, apoi tot grupul să ia prânzul la trapeză. Invitația a fost primită cu multă bucurie.
Ne deplasăm pe o altă colină a Iașiului, la Mănăstirea Cetățuia, o mănăstire de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). Așezată pe un deal înalt și râpos din partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.
Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.
În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei a cumpărat de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii. Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Braşov şi Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire.
Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetăţuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al mai multor domnitori ai Moldovei în timpul atacurilor poloneze și austriece (Constantin și Dimitrie Cantemir, Mihail Racoviță)
După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748, intenţia sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Ţara Românească.
În următorii ani, Mănăstirea Cetăţuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al oştilor turceşti (1788) sau ca spital militar al armatelor ruseşti (1788-1792 şi 1806-1812).
Cu timpul, Mănăstirea Cetăţuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor şi al incendiilor, dar şi al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au incendiat nişte case din apropiere.
Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura interioară.
În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Cetăţuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetăţuia a fost filială a Parohiei Galata, aici slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înfiinţat acolo o pepinieră de arbori şi viţă de vie americană.
Pe clădirea turnului, deasupra intrării, se află săpată în piatră stema Moldovei (un cap de bour, purtând o coroană pe coarne, şi între coarne o stea; în dreapta un soare, în stânga o lună, dedesubt o cruce) şi în jurul ei o pisanie în limba slavonă, menționând anul și ctitorul.
Turnul are două etaje, având următoarea funcţionalitate: la primul etaj este o sală foarte îngustă, unde se aflau două tunuri, la al doilea etaj se află clopotniţa.
Biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel, este amplasată în mijlocul incintei. Specialiștii în domeniu au remarcat că această biserică este o copie simplificată a Bisericii Trei Ierarhi.
Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în pridvor închis, pronaos, naos și altar. În pridvor se intra prin două uși laterale amplasate pe laturile de nord și de sud, având chenare dreptunghiulare și fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura nordică este în prezent zidită. În timpanul ușii, într-o cruce cu brațele egale și rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul de bour care susține o coroană ce este prevăzută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o parte și de alta.
Ansamblul pictural al bisericii este de o mare valoare artistică. Biserica a fost pictată în 1673, în frescă, de meșteri aromâni din Ianina (Grecia), ajutați de zugravi români care lucraseră și la pictarea Bisericii Trei Ierarhi.
Pictura originală nu s-a păstrat decât parțial, biserica a fost repictată în perioada 1827-1837 culoare peste culoare.
Picturile in pridvor s-au păstrat cel mai bine, remarcând aici „Arborele lui Iesei”, „Judecata de apoi”, „Scara lui Climax” și sfintele pictate în medalion.
În pronaos, pe peretele vestic, s-a păstrat tabloul votiv în care este reprezentată familia ctitorului, domnitorul Gheorghe Duca.
În pronaos se află două nișe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa, Maria. Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo în anul 1672, pe lespedea sa funerară, mică și frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripție în limba greacă: „Aici se odihnește Doamna Maria, fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672 septembrie 13”.
În peretele nordic al pronaosului se află o altă nișă, care fusese pregătit probabil pentru Doamna Anastasia, soția ctitorului. Mormântul a rămas gol, Doamna Anastasia fiind înmormântată în Biserica Albă, care se afla pe locul unde este astăzi Catedrala Mitropolitană din Iași. Mai la sud, în aceeași nișă, au fost înmormântați fratele domnitorului, Saul și fiul său, Ioniță. Inscripția de pe lespedea funerară nu a putut fi descifrată în totalitate, pe ea fiind scris în limba greacă următorul text: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu … frate al lui Io Duca Voievod … a fiului său Ioniță cu Maria”.
În Sala Gotică a frumoasei clădiri administrative a mănăstirii, unde este amenajată trapeza luăm prânzul, cu preparate din pește.
După prânz, facem o binevenită plimbare, în exteriorul zidurilor mânăstirii, la cimitir. În cimitir, la mormântul părintelui protosinghel Teofan Merla (un renumit duhovnic al acestei mănăstiri), ne rugăm cu evlavie ca acesta să fie mijlocitor la Hristos Domnul pentru sufletele noastre.
Locul unde este amplasat cimitirul oferă o frumoasă imagine de ansamblu asupra orașului. Profităm de ocazie, pentru a face o fotografie de grup.
Mănăstirea Hlincea este o mănăstire de călugări situată în satul Hlincea din comuna Ciurea (județul Iași), amplasată într-un cadru pitoresc aflat la poalele dealului Cetățuia de la ieșirea din municipiul Iași.
Ansamblul Mănăstirii Hlincea (inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași) este alcătuit din următoarele 4 obiective:
Biserica „Sf. Gheorghe” – datând din jurul anului 1587, cu transformări din 1659-1660
Ruinele chiliilor – datând din secolul al XVI-lea
Turnul clopotniță – datând din secolul al XVII-lea
Zidul de incintă – datând din secolul al XVII-lea
Mănăstirea Hlincea a fost înălțată pe hotarul orașului Iași, având drept ctitori pe domnița Maria, fiica lui Petru Șchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 și 1582-1591) și pe soțul ei, Zottu Tzigara, fost spătar și mare vistiernic, de origine greacă, din orașul Ianina. În anul 1574, mănăstirea a fost închinată de către ctitori ca metoc al Mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. Până în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), această mănăstire era menționată în documente ca „mănăstirea Zotei de la Hlincea” sau mănăstirea „numită Zota, la Hlincea”.
La 8 septembrie 1591, domnitorul Petru Șchiopul a părăsit Țara Moldovei, împreună cu doamna Maria, fiica sa și soțul acesteia, Zottu Tzigara.
La începutul veacului al XVII-lea, Mănăstirea Hlincea a început să se ruineze din cauza faptului că Mănăstirea Dionisiu nu a mai trimis călugări și nu s-a îngrijit de mănăstire, lăsând-o pustie. Domnița Maria s-a întors în Moldova în august 1616, în timpul domniei vărului său, Radu Mihnea (1616-1619), și a regăsit mănăstirea lăsată în paragină de către călugării greci. Ea a luat măsuri de restaurare a mănăstirii (care nu au dat roade) și a făcut-o metoc al Mănăstirii Galata din Iași (ctitorie a lui Petru Șchiopul), care la rândul ei era închinată (din 1619) către Patriarhia Ierusalimului. Domnitorul Miron Barnovschi-Movilă al Moldovei (1626-1629, 1633) a întărit la 17 ianuarie 1626 prin însemne de hotar stăpânirea Mănăstirii Hlincea asupra terenului din jur.
Dar nici închinarea Hlincei către Mănăstirea Galata nu a fost mai prielnică, ruinarea așezământului monahal continuând.
În timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653) s-au efectuat importante lucrări de reparații și extindere. A fost înălțată o turlă deasupra naosului bisericii și s-au construit chilii pentru călugări, o trapeză, o pivniță de piatră, zidul de incintă cu turn și cerdac mare deasupra porții. Vasile Lupu a închinat mănăstirea la Arghirocastro de la Adrianopole (mănăstire grecească din Rumelia, astăzi pe teritoriul Turciei europene, numele actual al Adrianopolei fiind Edirne). În mai 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițchi au jefuit biserica, au distrus odoarele și i-au torturat pe călugări.
Fiul domnitorului, Ștefăniță Lupu, la rândul lui domn al Moldovei (1659-1661), s-a îngrijit pe cheltuiala sa de pictarea interioară a bisericii, apelând la aceeași meșteri zugravi care au pictat și biserica Mănăstirii Golia.
Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a pus Mănăstirea Hlincea sub ascultarea Mănăstirii Cetățuia (ctitorită de el și sfințită la 29 iunie 1672 și închinată la rândul ei Patriarhiei Ierusalimului), rămânând multă vreme ca metoc al acesteia din urmă (până în anul 1990). În schimbul Hlincei, el oferea mănăstirii grecești Mănăstirea Zlataust, zidită rapid în 1682.
În anul 1854, viitorul episcop Melchisedec Ștefănescu găsea mănăstirea într-o stare deplorabilă, cu acoperișul spart și chiliile ruinate, în urma conflictelor armate ce se petrecuseră anterior..
În anul 1908, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat o serie de lucrări de restaurare care au reabilitat lăcașul degradat. Mănăstirea Hlincea a fost închisă ca urmare a Decretului 410/1959, când s-au închis mai multe mănăstiri din România. Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială a satului Hlincea.
Avariată în cutremurul din 4 martie 1977, biserica a fost supusă unui amplu proces de consolidare și restaurare din inițiativa mitropolitului Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei. Astfel, în perioada 1980-1984, au fost reparate zidul din incintă și clădirea chiliilor.
Schitul Hlincea a fost redeschis în anul 1990, după căderea regimului comunist, fiind aduși călugări de la Mănăstirea Horaița. În anul 1991 Schitul Hlincea a fost scos de sub administrarea Mănăstirii Cetățuia și l-a ridicat la rangul de mănăstire cu o autonomie administrativă proprie.
În anii următori, s-au realizat, prin râvna călugărilor, ample lucrări de restaurare și construire de noi chilii. Între anii 1995-1998 s-a construit o clădire modernă cu etaj care are rolul de a adăposti chiliile monahilor, bucătăria și trapeza.
Biserica Mănăstirii Hlincea, cu hramul Sf. Gheorghe, se impune prin proporțiile sale armonioase. Ea se înalță în mijlocul unei incinte spațioase, în formă de patrulater, înconjurată de ziduri înalte, sprijinite în partea de vest de contraforturi puternice.
În incinta mănăstirii se pătrundea inițial printr-o intrare boltită, aflată pe latura de vest, peste care se ridică o construcție de cărămidă, și pe sub turnul clopotniță, amplasat pe latura nordică. Astăzi intrarea se face numai prin partea de vest, turnul clopotniță făcând legătura cu un cimitir.
Biserica Mănăstirii Hlincea este construită în plan triconic, cu turlă pe naos, cu pereții sprijiniți de patru contraforturi în trepte, dispuși, doi câte doi, la o oarecare distanță de absidele laterale. Zidurile bisericii au 1 metru grosime. Pridvorul bisericii este deschis, fiind format din trei arcade largi, susținute de coloane rotunde în față și de secțiune pătrată la colțuri. El a fost închis cu geamuri. Din pridvor se trece în pronaos, care este despărțit de naos prin trei arcade sprijinite pe două coloane.
Pictura Mănăstirii Hlincea a fost lucrată în frescă între anii 1659-1661, în timpul domniei lui Ștefăniță Lupu. Ea are o deosebită valoare istorică și artistică. În tabloul votiv de pe peretele de sud al naosului sunt pictați noii ctitori: Vasile Lupu, Ștefăniță Lupu și Doamna Ecaterina, îmbrăcați în costumele de ceremonie.
De asemenea, este de remarcat prezența emblemei imperiale bizantine – vulturul bicefal încoronat, zugrăvită într-o nișă de sub fereastra altarului, simbol ce trebuie pus în legătură cu visurile de mărire ale lui Vasile Lupu, cel „cu fire împărătească, mai mult decât domnească”.
Se remarcă, de asemenea, motivele populare originale cu care sunt împodobite chenarele și arcurile pronaosului. Pictura din biserică, în care predomină tonurile culorilor verde-pal, roșu-brun și roșu de minium, este o operă de artă care se impune prin realismul scenelor și calitatea desenului. Prezintă totuși urme de retușări de mai târziu.
Un părinte din biserica mănăstirii ne citește câteva rugăciuni de dezlegare.
Mănăstirea Frumoasa din Iași este amplasată pe locul unei foste biserici mai vechi, ctitorie din secolul al XVI-lea al hatmanului Balica. Biserica mănăstirii Frumoasa se află situată la poalele dealului Cetățuia, pe un dâmb ce domină zona inundabilă a pârâului Nicolina. Numele mănăstirii Frumoasa trebuie pus în legătură cu „pitorescul de basm” al locului, unde se înălțau biserica și curțile domnești. „Iazul înconjurător, care întregea splendoarea decorului natural, făcea din mănăstirea Frumoasa o mică cetate de insulă.”
Urmașul lui Melentie Balica, Isac Balica, mare vistier și apoi hatman, decapitat de Ștefan Tomșa după bătălia de la Cornul lui Sas, a înfrumusețat zidirea înaintașului său. În veacul al XVII-lea, războaiele și proasta administrare a averilor sale, au dus biserica in stare de ruină.
Poziția deosebit de pitorească a mănăstirii lui Balica l-a determinat pe domnitorul Moldovei, Grigorie al II-lea Ghica, să o restaurez,e între anii 1727-1733, adăugându-i un ansamblu de palate minunate după moda orientală de la Țarigrad, niște curți spațioase, un heleșteu mare în apropiere, pe care se puteau plimba bărci și caiace, precum și grădini cu fântâni arteziene. O nouă restaurare a bisericii Frumoasa a avut loc în anul 1753 în timpul domniei lui Matei Ghica, fiul domnitorului Grigorie al II-lea Ghica.
In curtea Mănăstirii Frumoasa, în partea stângă a bisericii, domnitorul Mihail Sturdza a ridicat un mausoleu de marmură albă pentru mormintele membrilor familiei sale.
In acest mausoleu este înmormântat marele logofăt Grigore Sturdza (1758-1833), tatăl domnitorului moldovean Mihail Sturdza. În mausoleu au mai fost înmormântați și alți membri ai familiei Sturdza dintre care doi înrudiți cu familiile Vogoride și Mavrogheni.
In incinta Mănăstirii Frumoasa se află casa numită „Palatul de pe ziduri” sau „Palatul Sturdza. Palatul a fost construit între anii 1818-1819.
In „palatul de pe ziduri” a fost amenajat în anul 1841 paraclisul „Sfânta Ecaterina”.
Un alt monument istoric din cadrul Mănăstirii Frumoase, sunt și așa-numitele Ruine ale palatului „Pentru Femei” ( al domnițelor). Domnitorul Moldovei, Grigorie II Ghica, care restaurase Mănăstirea Frumoasa intre anii 1727-1733, a construit „un ansamblu de palate minunate după moda orientală de la Țarigrad”.
Pe latura de est a zidurilor de incinta, se poate deschide și astăzi o poartă din lemn cunoscută drept ”Poarta Spânzuraților”. În decursul existentei sale, Mănăstirea Frumoasa a avut mai multe întrebuințări, de-a lungul timpului funcționând aici și o secție a unui spital militar și chiar o închisoare. Tradiția spune ca cei condamnați la moarte erau scoși pentru execuție din curtea mănăstirii (închisorii) prin această poartă.
După o perioadă destul de tulbure în istoria sa, aceasta ctitorie voievodală și boierească a redevenit mănăstire, în anul 2000. În Mănăstirea Frumoasa viețuiește o obște de maici care au venit de la Mănăstirea Văratec, județul Neamț.
Biserica a fost restaurată între 1836-1841 și 1951-1955.
De un efect plastic deosebit este si turnul clopotniță care marchează intrarea în incinta mănăstirii, re-construit între anii 1819-1833 de către arhimandritul Ioasaf Voinescu.
Actuala biserică datează din perioada 1836-1839, fiind ctitoria egumenului Ioasaf Voinescu, care a rezidit-o din temelie, după cum arata și pisania care amintește pe lângă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, un al doilea hram in cinstea Adormirii Maicii Domnului.
Intrarea în biserică este precedată de un frumos portic doric, compus din patru coloane înalte, pe care se sprijină un fronton triunghiular.
Interiorul bisericii este bogat ornamentat. Pictura este realizată în tempera, în culori vii, fiind bine conservată. La intrare sunt pictate portretele familiei lui Grigorie II Ghica. Pe peretele din stânga este pictat domnitorul, imbricat intr-o ținută somptuoasă, alături de soție și de cei doi copii: Matei Ghica și Ruxandra. Pe peretele din dreapta, este pictat celălalt fiu al domnitorului, Scarlat Ghica.
In pronaos, pe peretele din dreapta, a fost pictat egumenul Ioasaf Voinescu. Acesta a fost zugrăvit in culori închise, sobre, ținând în mană ctitoria sa.
Catapeteasma bisericii a fost realizata și montată în biserică în anul 1838. In pronaosul bisericii se află mormântul domniței Ruxandra, fiica lui Grigorie Ghica Vodă.
Dintre odoarele de preț cu care a fost înzestrată biserica s-a mai păstrat o icoană de argint a Maicii Domnului, purtând pe cap o coroniță de aur încrustată cu pietre prețioase, dăruită de Doamna Ecaterina, soția lui Constantin Mavrocordat.
Este de semnalat și dvera care datează din anul 1841, având o frumoasă broderie marginală în fir de aur pe catifea de culoare vișinie, purtând pe latura de sus următoarea inscripție: „Eu sunt ușa cea adevărată. Prin mine de va intra cineva se va mântui și va intra și va ieși și pășune va afla. 1841”
Mănăstirea Frumoasa conține un ansamblu de șase monumente istorice si anume:
– Biserica cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril; Palatul „de pe ziduri”; Palatul domnitelor (aflat astăzi în ruină), Turnul-clopotniță; Zidul de incintă, Mausoleul lui Grigore Sturdza.
Plecăm spre Mănăstirea Hadâmbu, aflată cam la 30 km distanță de Iași. A doua zi, prima zi a lunii octombrie va fi hramul bisericii celei mari, ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului”. Sosirea noastră la Mănăstirea Hadâmbu este întâmpinată de sunetul clopotelor, de o muzicalitate rar întâlnită, ce anunțau începutul privegherii.
Mănăstirea Hadâmbu, întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului, comuna Mironeasa (județul Iași), se află la o distanță de 30 de kilometri de municipiul Iași.
Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu, inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași este alcătuit din următoarele 3 obiective: Biserica „Nașterea Maicii Domnului” – datând din perioada 1659, Turnul de intrare – datând din secolul al XVII-lea, Zidul de incintă – datând din secolul al XVII-lea
Boierul Iani Hadâmbu, cu aprobarea domnitorului Gheorghe Ghica a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.
Mănăstirea care s-a numit „Hadâmbu”, după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863).
La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. În anii ’30 ai secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga găsește aici aceeași stare de degradare: un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperișul de șindrilă spartă, loc tocmai bun pentru școală.
Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceștia au reparat acoperișul bisericii, au reparat bolta și au consolidat o parte a zidurilor lăcașului de cult cu cărămidă, după cum se vede și în zilele noastre.
Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desființată. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguț a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porții servind și de clopotniță, plus construcții anexe aflate în ruină.
Vizităm Muzeul Mănăstirii, ce cuprinde multe documente importante privind istoria vieții religioase a acestui ținut moldav.
Aflată pentru a doua oară în părăsire, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când a fost numit ca stareț protosinghelul Nicodim Gheorghiță. Mănăstirea și-a mărit de cel puțin trei ori suprafața pe care o deținea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de cinci hectare de pământ.
După redeschiderea mănăstirii s-au construit mai multe clădiri printre care o biserică nouă cu hramul „Acoperământul maicii Domnului”, un arhondaric de dimensiuni mari, o stăreție, un agheasmatar, un magazin bisericesc, un muzeu, o fermă zootehnică, un bazin de apă, trei fântâni șu un zid de incintă; de asemenea, s-au împodobit cu pictură și mobilier ambele biserici.
Toate acestea au fost realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioșilor (donații și sponsorizări). Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuți, fiind donate de câțiva credincioși din orășelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus. De asemenea, s-a asfaltat drumul până la mănăstire pentru a face accesibilă ajungerea pelerinilor la mănăstire.
În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30, a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărțile și obiectele bisericești adăpostite într-o magazie, cu excepția Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni.
Biserica veche a fost reconsolidată, i s-a făcut un nou acoperiș în stil moldovenesc, o nouă catapeteasmă, precum și un nou baldachin pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De asemenea, a fost consolidat și turnul clopotniță.
La 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcașul de cult cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost resfințit.
La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea s-a construit o biserică nouă, de mari dimensiuni, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradițional ștefanian. Noul lăcaș de cult a fost pardosit cu marmură de Rușchița, prelucrată în atelierele de la Holboca (județul Iași), iar pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco.
Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală și prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romașcan Octavian Zmău și donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit.
În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstirii în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.
Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint. Coroanele Mântuitorului și Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre prețioase, rubine, safire și smaralde.
Din această icoană a izvorât mir în diferite ocazii. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir.
La 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de 20 august 1995 a curs mir continuu, timp de circa 7 minute.
În vara și toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât și din veșmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiță de aur și s-a amplasat un paravan protector din sticlă.
De asemenea, și din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul (din Chilia Sfântul Ioan Botezătorul) izvorăște mir. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la 9 ianuarie.
Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” a fost sfințită la 8 septembrie 2008.
În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu viețuiește o obște de 10 călugări, care împletește rugăciunea cu activitățile gospodărești. Pelerinajele de hramul mănăstirii (8 septembrie) atrag aici mii de credincioși.
Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colțuri cu turnuri circulare, specifice construcțiilor cu funcții de apărare (cetăți) din acea vreme. Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât și de clopotniță.
Biserica purtând hramul „Nașterea Maicii Domnului”, este de proporții reduse și prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută și are pereții cu chenare gotice.
Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină împrejurimile. În demisolul bisericii s-a un paraclis, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, celebrat în fiecare an la 6 decembrie.
Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, care se distinge prin proporțiile sale monumentale și prin aspectul său palatinal. Fiind de proporții foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini.
A doua zi de pelerinaj se încheie. Îi mulțumim părintelui Teofil pentru informațiile deosebite pe care ni le-a prezentat la fiecare obiectiv vizitat, iar dânsul ne dă o părintească binecuvântare.
Ziua a III-a, duminică 1 octombrie 2023
Gata cu bagajele de plecare spre casă, mai facem ultimele popasuri duhovnicești programate pentru această ultimă zi de pelerinaj.
La ora 8.00 plecăm cu autocarul spre mănăstirea Galata.
Participare la Sf. Liturghie la Mănăstirea Galata
Ajungem devreme la Măn. Galata, astfel încât prindem o parte din Slujba Utreniei, apoi ascultăm Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului.
Sfânta Liturghie începe în jurul orei 9.00. Ne bucurăm mult de faptul că părintele Cătălin liturghisește împreună cu părintele slujitor al acestei mănăstiri. Strana este formată de un grup de maici. Este o slujbă frumoasă, care atinge orice suflet dornic de Dumnezeu.
Înainte de momentul Împărtășirii, grupul de pelerini prezenți – componenți ai stranei de la Biserica Popa Rusu- intonează câteva cântări îndreptate spre Maica Domnului, al cărei Acoperământ este prăznuit în această zi. Acest moment creează o bună impresie tuturor celor prezenți în Biserică.
După Binecuvântarea de sfârșit a Sfintei Liturghii, părinții citesc multe rugăciuni de dezlegare și binecuvântare, care ne alină sufletele, apoi suntem Stropiți cu Agheasmă.
Suntem invitați la prânzul oferit de obștea de maici, la trapeza mănăstirii. Mâncarea pe bază de pește este foarte gustoasă, dovadă că a fost preparată cu multă dragoste.
Ne îndreptăm cu autocarul spre Vaslui, dar până acolo, mai facem o abatere de 15 Km spre Mănăstirea Dobrovăț, o mănăstire veche, aflată în satul Ruși al comunei Dobrovăț, cu o obște de călugări.
Mănăstirea Dobrovăț este ultima ctitorie a Sfântului Ștefan cel Mare. Biserica mănăstirii a început să se construiască în ziua de 27 aprilie 1503 și s-a terminat în anul 1504, precum se poate citi in pisania săpată în piatră a acesteia. În secolul al XV-lea, pe locul pe care s-a ridicat mănăstirea exista un vechi schit sihăstresc, numit „Schitul lui Giurgiu Călugărul”, cu hramul Schimbării la Față a Domnului.
Biserica din Dobrovăț a fost construită de Sfântul Ștefan cel Mare numai pana la stadiul de zidărie, finisarea acesteia fiind realizată de către domnitorul Bogdan al III-lea. Zugrăvirea în frescă a bisericii a fost săvârșită în vremea lui Petru Rareș, între anii 1527-1531.
In anul 1658, lăcașul monahal din Dobrovăț a fost atacat de tătari. Mai apoi, intre anii 1664-1685, in urma reparațiilor și renovărilor necesare, familia domnitoare Racoviță va așeza in naosul bisericii nu mai puțin de șapte morminte; pietrele funerare, împodobite cu inscripții și motive artistice, se păstrează până astăzi.
După tragicele evenimente din toamna anului 1739, când muscalii, turcii și tătarii au dus aprige lupte în această regiune, muscalii vor distruge mănăstirea, jefuind tot ce se putea lua. Mari pierderi a suferit mănăstirea și între anii 1821-1822, când eteriștii o vor jefui iarăși. Deoarece în anul 1864, mănăstirea este pustiită complet, aceasta este transformată în pușcărie (1865-1900).
După anul 1900, mănăstirea este transformată în orfelinat de fete, iar mai apoi, în școală de agricultură, până în anul 1930. Reînființata de regele Carol I, printr-un decret regal emis în ziua de 14 mai 1913, mănăstirea va primi însă o nouă obște monahală abia în anul 1930, când școala de agricultură a fost mutată în alt loc.
Între anii 1930-1948, în mănăstire se duce o viață monahală completă, pentru ca mai apoi, între anii 1948-1970 aceasta să fie folosită pe post de școală, iar până în anul 1990, ca biserică de parohie. Între anii 1990-1992, mănăstirea este populată de o obște de maici, iar din anul 1992, mănăstirea este luată în grijă de călugări.
Biserica din Dobrovăț este zidită din piatră,în stil curat moldovenesc; are altar, naos, gropniță îngustă și pronaos. Fără turlă și abside laterale, biserica are coloane de piatră, în naos și în pronaosul boltit.
Pietrele funerare din camera mormintelor mărturisesc statutul de gropniță domnească al bisericii. Aici se găsește mormântul doamnei Nastasia, soția lui Bogdan al III-lea
Pictura a fost executată în anul 1529, în timpul primei domnii a lui Petru Rareș. Pentru prima dată în programul de pictură murală interioară, în această biserică apare scena cu Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, în anul 1415, la inițiativa domnitorului Alexandru cel Bun. Scena este pictata in pronaos, în registrul inferior.
Un părinte al mănăstirii ne oferă un cuvânt de folos, care ne îndeamnă spre o mai bună prețuire a credinței strămoșești și a valorilor naționale.
Suntem plini de admirație pentru pagina de istorie pe care ne-o oferă această mănăstire, așa că simțim nevoia să o păstrăm în imagini.
Ansamblul monahal din Dobrovăț, așa cum apare el astăzi, cuprinde: biserica cea mare, ctitorită de Sfântul Ștefan cel Mare; o bisericuță mai mică, construită pe ruinele unui Paraclis zidit de domnul Simion Movilă în anul 1607, pentru înhumarea fiului său, Pavel cu hramul Sf. Gheorghe; turnul clopotniță, construit în anul 1743; zidul de incintă și clădirea care adăpostește în prezent chiliile călugărilor.
Acest frumos Paraclis este recent renovat. Ne închinăm la racla cu Sfintele Moaște ale mai multor Sfinți.
Este momentul final al pelerinajului nostru și ne îndreptăm spre București.
Facem un popas la intrarea în Focșani.
Aproape de București, conducătorul grupului, părintele Cătălin mulțumește lui Dumnezeu pentru acest pelerinaj reușit, mulțumește pelerinilor, șoferului nostru dl. Ciprian și celor care l-au sprijinit la organizare.
Fiecare dintre noi privește retrospectiv: oare unde s-a simțit mai bine? Răspunsul e greu de găsit…bucuria a fost deplină la orice obiectiv vizitat. Oare suntem noi la măsura înaintașilor noștri? Cu siguranță, răspunsul este negativ, dar ceea ce ne rămâne de făcut este doar să nădăjduim la mila lui Dumnezeu!
Elena Grigorescu