Chiar dacă te-ar ierta toţi duhovnicii, patriarhii, arhiereii şi lumea întreagă, nu eşti iertat dacă nu te pocăieşti în faptă.

Sf. Cosma Etolul

Taina pocăinţei şi a spovedaniei este taină mare. Se apropie cineva cu un simţământ simplu de păcătoşenie şi după spovedanie de simte şi mai păcătos. Însă încet-încet, dacă are bunăvoiţă, învaţă într-un mod tainic că oricât abis ar ascunde sufletul său, Hristos este acolo, aproape de el, înăuntrul lui; îl primeşte şi îl iubeşte aşa cum este, păcătos. Taina pocăinţei şi spovedaniei ne vădeşte cât de păcătoşi suntem şi totodată naşte în noi din abundenţă nădejde. Prin spovedanie învăţăm cât de grea şi de dureroasă este pocăinţa adevărată; însă împreună cu această cunoaştere se înteţeşte curajul de a-l întâlni pe Hristos, exact aşa cum suntem: păcătoşi plini de speranţă; eşuaţi plini de credinţă; prieteni dragi ai Lui, cu îndrăzneală în iubirea Sa, cu nădejde în harul Său.

Din cartea „Spovedania”, arhim. Nectarie Antonopoulos

Într-o zi, un om bogat dărui un coşuleţ plin cu gunoi unui sărac, aşa, ca să-şi bată joc de el.

Omul zâmbi şi plecă ţinând în mână coşuleţul primit. Ajuns acasă, a început să-l cureţe, să-l spele şi apoi l-a umplut cu cele mai frumoase flori.

S-a întors la omul bogat şi-i înmână acestuia coşuleţul.

Omul rămase surprins şi-l întrebă :
– De ce mi-ai dat atâtea flori frumoase, când eu ţi-am dat numai gunoi ?

Omul sărac răspunse:
– Orice persoană dăruieşte ceea ce are în inimă…!!!

(sursa: Internet)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui”

Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu şi mijlocitorii mântuirii noastre înaintea Preasfintei Treimi. Orice rugăciune a noastră şi orice lacrimă ieşită dintr-un suflet deznădăjduit sunt ascultate de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. De multe ori nu primim răspunsul rugăciunilor noastre imediat, dar dacă stăruim şi avem credinţă, Dumnezeu ne împlineşte cererile cu iubire de oameni, dacă ne sunt de folos şi spre mântuirea sufletului nostru.
Continuarea →

Continuarea →

Cu sau fără lacrimi, pocăinţa este una din trăsăturile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe. Prin fericirea a doua Mântuitorul le-a promis celor care plâng pentru păcatele lor şi pentru ale semenilor că vor avea parte de mângâierea harică. Nu este uşor să plângi pentru propriile păcate, dar mai ales pentru ale aproapelui, însă şi răsplata este pe măsura disponibilităţii creştinului de a se smeri şi de a fi sensibil la chemările Duhului Sfânt de a se înduhovnici. Un semn al prezenţei harului şi al lucrării Sfântului Duh în sufletul creştinului este darul lacrimilor duhovniceşti. Pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt rezultatul conştientizat al unui trecut păcătos şi semnul unui viitor caracterizat prin nădejdea iertării, a mângâierii şi a dobândirii fericirii veşnice. Lacrimile pocăinţei sunt la început amare, de tristeţe, de regret pentru păcatele săvârşite, iar pe măsura dobândirii iertării ele se îndulcesc şi devin lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească.

Continuarea →

— poezie de Zorica Laţcu (maica Teodosia) —

În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,
Atâtea seri la rând ai poposit,
La masa albă m-ai blagoslovit,
Atins-ai vinul şi ai frânt din pane.
Continuarea →

Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
– Tu cine eşti?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul”, începea zgâlţâiala:
– Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare… Păi aşa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

Continuarea →

Dacă voieşti să-l urmezi pe Domnul nostru Iisus Hristos, păzeşte cuvântul Său; dacă vrei să răstigneşti împreună cu El pe omul tău cel vechi, trebuie să tai de la tine pe cei ce te coboară de pe Cruce şi să te găteşti a răbda ocara, să faci bine celor ce-ţi fac rău, să te smereşti, să-ţi stăpâneşti voile, să-ţi pui pază gurii şi să nu judeci pe nimeni în inima ta. …
Zadarnică este osteneala celui care are duh de răzbunare în inima sa. …

Continuarea →

Se spune că, într-o pădure, izbucnise un incendiu devastator și o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea Colibri continua, însă, să care apă cu ciocul.

Continuarea →

Ieromonahul Savatie, pe numele său de mirean Ştefan Baştovoi, s-a născut în 1976, la Chişinău, în familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului ştiinţific. Până la călugărie, a fost ancorat în concepţiile tatălui său.

A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi. Când era în clasa a XII-a a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul „Un diazepam pentru Dumnezeu“, care l-a consacrat ca poet.

Continuarea →