Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi mărturisească păcatul cel ascuns

Era o femeie măritată cu bărbat, însă îmbunătăţită cu viaţa şi aşa de cinstitoare de Dumnezeu, încât trăia la casa ei ca într-o mănăstire. Şi totdeauna se ducea la biserică, da milostenie, postea şi alte fapte bune făcea. Numai un păcat a făcut pe care nu l-a mărturisit nimănui niciodată, ticăloasa. Şi de multe ori ar fi vrut să-l spună duhovnicului şi se ducea înadins la el pentru asta, însă după ce-şi mărturisea celelalte păcate se ruşina şi nu-l spunea.
Deci sta ea de multe ori înaintea icoanei Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei plângând nemângâiată şi se ruga milostivirii Ei să-i ierte greşeala sa.

Iar mai pe urmă, a murit femeia, fără să-şi fi mărturisit la oameni fărădelegea aceea. Şi pentru că aşteptau pe o fiică a ei care era plecată de acasă într-un alt oraş, n-au îngropat-o până a treia zi. Deci, când îi cânta prohodul în biserică (o! înfricoşate-s minunile Tale, Doamne!) a înviat cea moartă şi a şezut în sicriu zicând acestea: „Mare este puterea ta, pururea Preafericită Stăpână!”.

Continuarea →

Un tânăr a decis să ducă o viață înfrânată. Odată, sfiindu-se să vorbească deschis despre principiile sale, a căzut într-o situație ridicolă. La întrebarea dacă este căsătorit, tânărul, presupunând că aici întrebările se vor termina a cedat ispitei de a minți puțin:Un tânăr a decis să ducă o viață înfrânată. Odată, sfiindu-se să vorbească deschis despre principiile sale, a căzut într-o situație ridicolă. La întrebarea dacă este căsătorit, tânărul, presupunând că aici întrebările se vor termina a cedat ispitei de a minți puțin:

– Da, sunt căsătorit.

– Și cum o cheamă pe soția dumneavoastră? A fost din nou întrebat.

Tânărul a trebuit din nou să iasă din încurcătură.

– Dar copii aveți? a fost întrebarea următoare.

Și întrucât tânărul începu deja să mintă, nu se mai putu opri deloc.

– Da, avem.

– Câți? Tânărul simți că se încurcă de tot. ”Cu cât ești mai departe în pădure, cu atât mai multe lemne de foc găsești – și-a amintit el un proverb.

– Doi, a răspuns el șovăind.

– Și cum îi cheamă? Întrebările interlocutorilor păreau să nu mai aibă sfârșit. Tânărul nu s-a mai putut abține și a răspuns:

– Pe un copil îl cheamă Minciuna, iar pe celălalt, Neadevărul. Nu sunt căsătorit, nu sunt căsătorit!

Cel care zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și întru el adevărul nu se află(1 Ioan, 2,4)

(Text preluat din cartea ”320 pilde creștine” – Editura Egumenița 2021)

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
– Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
– Da, părinte, un puiet de brad.
– Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
– Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
– Smulge-l acum pe acela.
– Dar e destul de mare, nu pot singur.
– Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
– Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
– Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
– Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

„Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou”.

(Preluat din Jurnal Spiritual – revista de dialog, etic, estetic, religios)

Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul

Când primim pomelnicele la altar, regăsim în scrisul lor mare sau mic, înghesuit uneori pe un colț de hârtie, alteori desfășurat larg pe o pagină întreagă, o istorie care se poate întinde cu câteva generații în urmă și, adesea, cu una sau două înainte. Pe acest petic scos din jertfa pomilor – care sunt culcați la pământ fără cruțare în ultima vreme – stau înscrise numele urmașilor lui Adam și ai Evei. Un conglomerat de istorii adunate în umbra unor nume scrijelite de o mână vârstnică sau caligrafiate de una tânără, o neîncetată aducere aminte de ceea ce a fost, este și va să fie.

Recunoști pomelnicele întocmite de cei vârstnici sau de cei tineri după coloanele de vii și adormiți. Cu cât omul este mai apropiat de ceasul morții, cu cât anii au nins peste el bucuriile primăverii și tristețile iernilor, cu atât numele celor adormiți stau să înghită și puținele licăriri care se mai întrevăd în lista celor vii. Cu cât omul este mai tânăr, viguros, încă însetat de viața care nu l-a dezamăgit în împlinirile ei trecătoare, cu atât coloana celor adormiți este mai mică, pentru că moartea pare atât de departe când suntem încă în floarea vârstei.

Continuarea →

Cum să evităm răceala în rugăciune

Spuneți că în timpul rugăciunii suferiți de răceală duhovnicească. Aceasta este o mare pagubă. Dați-vă osteneala să vă veniți în fire. Treburile pot îndreptăți doar faptul că petreceți puțin timp la pravilă, dar sărăcirea rugăciunii lăuntrice nu o pot dezvinovăți. Domnului Îi place și puțin, dar să fie din inimă. A te înălța cu mintea către El și a spune cu inima înfrântă: ”Doamne, miluiește! Doamne, binecuvântează! Doamne, ajută!” este strigăt de rugăciune – iar dacă va renaște și va fi în inimă simțământul față de Dumnezeu, acesta va fi rugăciune neîncetată fără cuvănte și fără pravilă.

Cum să înfruntăm necazurile

În necaz, trebuie nu numai să încredințați totul în mâinile Domnului, ci să fiți senini, să vă bucurați și să mulțumiți. Sunt de scos multe rele din dumneavoastră, și iată că Domnul v-a trimis atâtea ciocănașe, care vă bat din toate părțile. Să nu le împiedicați prin supărarea, împotrivirea, nemulțumirea dumneavoastră. Dați-le libertate să săvârșească asupra dumneavoastră și în dumneavoastră fără nici o împiedicare lucrul lui Dumnezeu, la care Domnul le-a pus spre mântuirea dumneavoastră. Domnul vă iubește și v-a luat în mâinile Sale ca să scoată din dumneavoastră toată netrebnicia. Așa cum spălătoreasa freacă și bate rufele ca să le albească, Domnul vă freacă și vă bate ca să vă albească și să vă pregătească spre moștenirea Împărăției Sale, unde nu va intra nimic necurat. Așa să vă priviți situația și să vă întăriți în ea și să vă rugați Domnului ca să întărească și să adâncească în dumneavoastră vederile acestea.

Continuarea →

Pravila de rugăciune este împrejmuirea care păstrează rugăciunea ferită de primejdie…Rugăciunea este lucrare lăuntrică, iar pravila – exterioară; dar, după cum omul fără trup nu este om deplin, nici rugăciunea fără pravilă nu este deplină. Trebuie să le avem pe amândouă și să le împlinim după putere. Avem lege nestrămutată să ne rugăm lăuntric, și să ne rugăm peste tot și întotdeauna – dar pravila de rugăciune este legată și determinată de o anumită vreme, de un anumit loc și de o anumită măsură. Aici trebuie să ne călăuzească dreapta socotință: când, unde și cât trebuie să stăm la rugăciunea exterioară și ce rugăciuni să folosim, fiecare trebuie să stabilească potrivit situației sale – să mărească, să micșoreze, să mute vremea și locul…Totul trebuie să urmărească scopul ca rugăciunea lăuntrică să fie săvârșită așa cum trebuie. Iar în privința acesteia avem o singură regulă: neîncetat rugați-vă.

Continuarea →

Ceasul întâlnirii noastre cu veșnicia

Gândul la trecerea noastră din această existență umilă și rutinată la cea netrecătoare a întraripat mintea multor sfinți. Memento mori – „nu uita că vei muri” – acest adagiu al filozofiei antice, și-a găsit un puternic susținător în teologia patristică. Spre deosebire de conceptul filozofic, însă, gândirea creștină a înfrumusețat această piatră de hotar a existenței noastre, unind-o cu începutul vieții veșnice. Paginile scrise de Evagrie Ponticul reliefează tocmai această idee esențială: moartea nu este un sfârșit, ci, în realitate, un nou început.

Continuarea →

M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol și desculț, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotești că tu ești ceva mai mult decât altul, că ești mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca și mine.

Dacă, asta e mândria: când te socotești că știi mai mult decât altul, că poți ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Și e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socotești că știi mai mult, că poți mai mult, că faci mai mult, să nu păzești ca acela care socotea că face, că drege, că postește, iar cel de lângă ușă plângea și își bătea pieptul că nu are nimic bun. Și a câștigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuși – Vameșul și Fariseul…Că Mântuitorul a zis: „Când veți împlini vreo poruncă, să spuneți așa: „Rob netrebnic sunt eu, și n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.

Continuarea →

O povestioară minunată și adevărată, istorisită de Părintele Calciu în 2004.
Aflați, dar, cum s-a împrietenit micuțul Mișa cu micuțul Iisus:

Spune Părintele Gheorghe:
«Doi ortodocși americani au răspuns invitației Ministerului Educației din Rusia de a preda morala creștină în câteva închisori și orfelinate rusești. Așa au ajuns aceștia, plini de râvnă, și în așezământul cu peste o sută de copii abandonați (băieți și fete) unde l-au întâlnit pe Mișa, orfanul Domnului…

Dar să-i lăsăm să-și depene singuri povestea…
„Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulți dintre ei pentru prima oară – tradiționala povestire despre Nașterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului și despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem și cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a și născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii și educatorii stăteau nemișcați, sorbindu-ne cu emoție fiecare cuvânt.

Continuarea →

Lucrarea rugăciunii este pe primul loc în viața creștină. Rugăciunea e respirația duhului. Dacă există rugăciune, duhul trăiește; dacă nu, duhul nu are viață.

A sta în fața icoanei și a bate metanii nu este încă rugăciune, ci doar o latură a rugăciunii; a spune rugăciunea pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le asculta nu este încă rugăciune, ci numai o unealtă pentru rugăciune sau un mijloc de întreținere a ei. Rugăciunea este, ca atare, ivirea pe rând în inima noastră a simțămintelor evlavioase față de Dumnezeu – a simțământului defăimării de sine, devotamentului, recunoștinței, slavoslovirii, cererii, străpungerii inimii, supunerii față de voia lui Dumnezeu, căderii cu osârdie la picioarele Lui și așa mai departe.

Toată grija noastră trebuie să fie aceea ca în timpul rugăciunii noastre aceste simțăminte și altele asemănătoare să ne umple sufletul, ca inima să nu fie pustie. Atunci când în ea se află toate aceste simțăminte sau vreunul dintre ele, rugăciunea noastră este rugăciune adevărată; dacă nu, nu este încă adevărată.

Continuarea →