Îmi spune cugetul că un vrăjmaș al sufletului, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne amăgește dulce și în cele din urmă ne amărăște pentru veșnicie. În schimb, dacă am vedea pe diavolul însuși, ne-ar apuca groaza, am fi siliți să alergăm la Dumnezeu și ne-am asigura atunci Raiul. În epoca noastră, multă ”bunăstare, podoabă” – duh lumesc – a intrat în lume și această bunăstare o va distruge. Oamenii s-au lăsat subjugați de această bunăstare și au alungat dinăuntrul lor pe Hristos.

– Părinte, de ce nu înțelegem cât rău ne face duhul lumesc și ne lăsăm amăgiți de el?

– Pentru că duhul lumesc pătrunde încet-încet, așa cum ariciul a intrat în vizuina iepurelui. La început ariciul l-a rugat pe iepure să-l lase să-și bage capul înăuntru, ca să se ferească de ploaie. Apoi și-a vârât un picior, pe celălalt și până la urmă a intrat cu totul și cu ajutorul țepilor săi l-a scos pe iepure afară. La fel și cugetul lumesc ne amăgește, lăsându-ne să cedăm câte puțin până pune stăpânire pe noi, Răul înaintează puțin câte puțin. Dacă ar veni dintr-odată nu ne-am lăsa amăgiți. Vezi, dacă vrei să opărești un broscoi trebuie să-i torni încet-încet apă opărită. Dacă arunci toată apa dintr-odată, sare și fuge; scapă. În schimb, dacă-i torni apă fierbinte câte puțin, la început o s-o scuture de pe spate de mai multe ori, apoi, dacă îi tot torni câte un pic și el o va tot scutură, încet-încet se va opri fără să bage de seamă. ”Măi broscoiule, ia-o la fugă deîndată ce ți s-a turnat un pic de apă fierbinte!” N-o ia la fugă. Se umflă, se umflă și apoi e fiert. La fel face și diavolul: ne opărește puțin câte puțin, și la sfârșit, fără să ne dăm seama, ne trezim fierți.

(Din cartea: Sfântul Paisie Aghioritul – ”Cum să luptăm cu diavolul”)

Ce se înțelege prin smerenie și care sunt dezastrele mândriei?

– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Și numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!

Continuarea →

Manikon eros. Așa au numit unii dintre Părinții Bisericii, în frunte cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iubire „nebună”. Iubire dincolo de orice limite. Iubire care se jertfește cu pasiune. Iubire geloasă, aproape vindicativă. În Vechiul Testament sunt multe situațiile în care Dumnezeu Însuși deplângea dragostea Sa față de poporul Israel, care era veșnic înclinat spre idolatrie, lipsit de fidelitate și care trăda iubirea dumnezeiască așa cum soția adulteră își trădează soțul. Când citim aceste pasaje, inițial avem o senzație, poate, de rușine, de aflare într-o situație jenantă. Probabil că experimentăm ceva similar cu ceea ce simte un om când intră într-o cameră și vede doi soți într-o dispută conjugală, pe care ar trebui s-o cunoască doar ei. Însă această senzație de jenă este doar un semn în plus al înstrăinării noastre de Dumnezeu, al neînțelegerii iubirii Lui sau al modului în care El dorește să-Și manifeste dragostea față de noi.Manikon eros. Așa au numit unii dintre Părinții Bisericii, în frunte cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iubire „nebună”. Iubire dincolo de orice limite. Iubire care se jertfește cu pasiune. Iubire geloasă, aproape vindicativă. În Vechiul Testament sunt multe situațiile în care Dumnezeu Însuși deplângea dragostea Sa față de poporul Israel, care era veșnic înclinat spre idolatrie, lipsit de fidelitate și care trăda iubirea dumnezeiască așa cum soția adulteră își trădează soțul. Când citim aceste pasaje, inițial avem o senzație, poate, de rușine, de aflare într-o situație jenantă. Probabil că experimentăm ceva similar cu ceea ce simte un om când intră într-o cameră și vede doi soți într-o dispută conjugală, pe care ar trebui s-o cunoască doar ei. Însă această senzație de jenă este doar un semn în plus al înstrăinării noastre de Dumnezeu, al neînțelegerii iubirii Lui sau al modului în care El dorește să-Și manifeste dragostea față de noi.

Continuarea →

Bătrânul Daniil Aghioritul (+1929), înțeleptul isihast de la Katunakia (Sfântul Munte Athos), are menționat în manuscrisele sale și următorul caz, care s-a petrecut în 1869, în patria sa, Smirna.
Un oarecare creștin virtuos, în cele din urmă ale vieții sale l-a chemat pe duhovnicul său, părintele Dimitrie, și i-a spus:
– Eu astăzi mor. Spune-mi ce să fac în această clipă hotărâtoare? Preotul cunoscând virtutea aceluia și pregătirea ce o făcuse, i-a propus următoarele:
– Dă poruncă ca după moartea ta să ți se facă un sărindar (40 zile) într-o biserică.

Așa s-a și făcut. Dimitrie – acesta era numele lui – a lăsat poruncă fiului său să-i facă 40 de Liturghii după adormirea sa. Acela, ascultând de ultima dorință a bunului său tată, fără întârziere i-a încredințat părintelui Dimitrie săvârșirea lor. Smeritul levit a primit să facă 40 de Liturghii, mai ales că el însuși i-a propus aceasta celui adormit, și în toată această perioadă s-a retras la Biserica Sfinților Apostoli, aflată în afara orașului.

Continuarea →

Întru naştere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.

Pentru oarecare bărbat cu soţia lui, care trăind împreună, şi-au păzit fecioria lor (MINUNEA a 52-a)

În vremea împăraţilor Arcadie şi Onorie, după mutarea din viaţă a fericitului Alexie omul lui Dumnezeu, au luat pildă şi îndemnare mulţi în Roma de a-şi păzi fecioria — ca şi acela — bărbaţi cu femeile lor.

Deci, între altele era acolo şi o fecioară cu bun chip, de foarte bun neam, mult frumoasă la trup, iar la suflet mai frumoasă, pe care măritând-o părinţii săi fără de voia ei, a luat-o un bărbat tot de bun neam şi boier mare, făcând nunta după rânduiala lumii, cu muzică, cu jocuri şi cu cântări. Însă cea care dorea să fie mireasa împăratului Ceresc nu avea nicidecum mintea ei la cele pământeşti, ci se gândea numai la cele cereşti.

Continuarea →

Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut ( MINUNEA a 51-a)

O oarecare fecioară îmbunătăţită şi evlavioasă avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.

Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi Învierea Domnului.

Continuarea →

A FOST PRIGONIT DIN INVIDIE

„Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui.” (Matei 27,18)

Şi iarăşi, iubiţii mei, cinstim sfânta pomenire a Marelui Mucenic Pantelimon. Tema noastră va fi întrebarea: Care este pricina prigoanei Sfântului Pantelimon? La aceasta vom da un scurt răspuns.

Sfântul Pantelimon a trăit şi s-a nevoit în epoca prigoanelor, când la Roma era împărat Diocleţian. S-a născut în Nicomidia, din Asia Mică. Tatăl său era idolatru, iar mama lui era dintre femeile care sădeau adânc în inima copiilor lor credinţa în Hristos. Aşadar, Sfântul Pantelimon a fost învăţat adevărurile credinţei de mama lui.

Era inteligent, binecrescut. Avea înclinaţie spre studiu. A studiat medicina lângă distinşi oameni de ştiinţă. S-a dovedit un medic excepţional. Mulţi medici existau atunci, după cum există şi astăzi. Însă rar se întâmplă să găseşti un medic creştin. Majoritatea sunt necredincioşi, materialişti. Şi măcar de-ar fi valoroşi?… Dumnezeu să vă păzească să nu ajungeţi pe mâinile lor. Sfântul Pantelimon era diferit. Prin ce era diferit? Era diferit în trei puncte.

Continuarea →

CU GRIJA CEA MULTĂ SE UITĂ DE DUMNEZEU

Părinte, grija îndepărtează întotdeauna de Dumnezeu?

– Ascultă de la mine următorul lucru : Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl lui este alături și-l mângâie. Dar dacă își va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel li atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost. Iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel ca jertfa pe care a făcut-o Cain, cu neliniște și oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuță, ce va fi alături de tine.

Continuarea →

Fii atent, să te ascunzi! Să ai o viață ascunsă! – Arhimandrit Emilianos Simonopetritul (†9.05.2019)

Îmbrățișează-L însă pe Hristos, zice Sfântul Isihie, pentru că numai El știe inima ta. Lasă-le pe toate câte le faci tu, ca să-I arăți, chipurile, că-L iubești. În mișcarea, activitatea, în osteneala existenței tale, Hristos este singurul care știe inima ta. Dar aude doar strigătul inimii care Îi cheamă numele(cine rostește rugăciunea inimii).

Nu-L putem înșela pe Dumnezeu, pentru că El ne cunoaște.

După ce Sfântul ne-a sfătuit să nu ne înșelăm cu cele despre Dumnezeu și să credem că sunt lucruri care ne vor aduce în comuniune cu El, acum adaugă un element nou, foarte important: „sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toți oamenii dulceața lui și lupta dinlăuntru”.

Fii atent, să te ascunzi! Sufletul tău să încerce neîncetat și în tot felul să se ascundă de toți oamenii, ca ceilalți să nu-și dea seama de lupta ta duhovnicească, de ce câștigi și de ce pierzi.

Să nu crezi că trebuie să-ți deschizi inima înaintea fiecăruia și să-i spui trăirile tale.

Să treci printre oameni neobservat, pentru că altfel le pierzi pe toate.

Continuarea →