Scopul nostru nu este să osândim răul, ci să-l îndreptăm.
Gândul nostru rău asupra unui dintre semenii noştri, pe de o parte ne pângăreşte sufletul ca un păcat, iar pe de altă parte poate sau chiar îi face rău aceluia. […]
Gândul rău nu se ascunde. Îl influenţează în rău pe cel despre care gândim rău, chiar şi de departe, chiar şi când acela nu conştientizează motivul pentru care vine în conflict cu noi.
Sfânta Irina este sărbătorită în calendarul Bisericii noastre în data de 28 iulie. Ea a trăit în Capadocia pe vremea Împărătesei Teodora (842), din părinţi nobili, fiind o fată foarte frumoasă şi virtuoasă. Când fiul acesteia a ajuns la o vârstă potrivită pentru ocuparea scaunului împărătesc, Teodora a trimis slujitori în toate părţile imperiului pentru a-i găsi soţie, fiind propusă Sfânta Irina. În timp ce se îndrepta spre Bizanţ pentru a-l cunoaşte pe prinţ, Sfânta a trecut prin dreptul muntelui Olimp din Bitinia în care se nevoia marele Ioanichie (sărbătorit în data de 4 noiembrie), aceasta şi-a exprimat dorinţa de a lua binecuvântare de la Sfânt. Acesta i-a văzut de departe şi cu darul înainte-vederii pe care îl primise de la Dumnezeu i-a spus Irinei: “Bine ai venit, roaba lui Dumnezeu, Irina. Intră cu bucurie în capitală, căci Mânăstirea Hrisovalantou are nevoie sa conduci obştea de fecioare de acolo”.
Ştim că în lumea fizică mările ocupă un spaţiu mult mai mare decât uscatul. Putem spune că acelaşi lucru se petrece şi în lumea spirituală. Oamenii nu trăiesc în prietenie, ca fraţii, pe un sigur, indivizibil continent. Dimpotrivă, existenţa lor pare a se desfăşura pe o sumedenie de insule, despărţite între ele de un ocean în continuă furtună. Între viaţa noastră şi viaţa fraţilor noştri se cască un adevărat abis, pentru care nu suntem în stare să trecem, iar acest abis este egoismul. Cauza neîncetatei stări de alarmă în care ne aflăm stă într-o înstrăinare reciprocă.
Părintele Ieroschimonah Ştefan Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos – despre dreapta socotinţăPărinte, pentru început vă rugăm să ne daţi o definiţie a dreptei socotinţe.
Dreapta socotinţă este cumpăna care menţine echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.
Cum se poate ajunge la dreapta socotinţă? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?
În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.
În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea, cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.
În cartea sa, «Călătorind printre zidurile cetăţii», monahia Porfiria relatează o mare minune şi o apariţie cu totul minunată a părintelui Porfirie, care demonstrează că viaţa continuă după moarte şi că niciodată nu trebuie să ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu este bun şi atotputernic.
[…] Cu toţii suntem fără putere dinaintea morţii. Dar dacă suntem milostivi, putem chiar să o biruim. Aflăm lucrul acesta din povestea vieţii Tavitei. Continuarea
Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării. Era încă în putere, de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipa sa. Cu toate acestea, bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viaţă mai liniştită alături de familie. Renunţa la un salariu bunicel, dar prefera liniştea.
(din minunile Sf. Ioan Rusul, prăznuit pe 27 mai)
Într-unul din cele două spitale pentru copii din Atena, o mamă sta zi şi noapte la căpătâiul copilului său, pe care l-au adus urgent din Patra, deoarece afecţiunea cronică a acestuia – paralizia membrelor inferioare – s-a agravat în ultimele zile. La spital, însă, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseşte calciul din organismul copilului)…
Cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti, dacă nu pentru Cel care are să-ţi dea toate darurile?
“Deschide-ţi inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru.[…] Să fii plăcut. Să iubeşti tăcerea, pentru că doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe puţine, dar cu miez. Să iubeşti osteneala trupului şi oboseala, fiindcă acestea întăresc trupul şi sufletul deopotrivă.[…] Tăcerea să-ţi fie tainică, adânc în inimă. Nu-ţi vădi tăcerea să o priceapă toţi. Spune două-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga Domnului pentru toţi.”
“Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun.”
“Să faceţi mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi!”